16/09/2026
"Mă ajunge din urmă ora rătăcită pe oiștea Carului Mare. Cădelniţa timpului rostuiește netulburată liniştitea iar înserarea ține prizoniere ultimele rămășițe ale zilei, ca un animal flămând devorându-și prada. Cu pași mici, ce și-au pierdut demult ecoul, calc pe cioburi de umbre amare și aștept să mă înrădăcinez locului. Îmi adun de pe drumuri destinul și mă fac albastru de Citeră, ca să nu uit să fiu om. Alunec pe iarbă, alunec în lacrimă, alunec în vis. Mărișcuța e, cu siguranță, un vis frumos. Un vis cu Mării și Gheorghe și Florea și buna Ană, cu oamenii care i-au ușurat trecerea, cu vreme și vremuri care încă se agață de Dumnezeul locului, ca să le fie bine, ca să nu le fie rău, ca să le fie cumva. Mărișcuța e un Rai de verde și de albastru iar în iernile geroase, un Rai de alb. Un Rai cu îngeri oameni și cu oameni îngeri. Aici , te împiedici, fără să vrei, în același timp, și de copilărie și de bătrânețe. De frumusețea lucrului bine făcut și de truda care nu se mai termină. De Baghera și de pisicelile blănoase. De picturile de la ferestre și de hărnicia a doi oameni frumoși. Tabăra de la Cupa Trascău prinde contur. Adi e peste tot. Se asigură că nu i-a scăpat nici un amănunt. E un perfecționist, ca de obicei, lucru pe care îl cere și celor din jur. Are o carismă, o modestie și un bun simț ce nu pot fi jucate. E un visător dar, totodată, e un om de acțiune. Luptă pentru visurile lui deși, de multe ori, se izbește de ziduri. Are o ambiție atât de mare încât dărâmă zidurile și își atinge obiectivele. Scrie. Cântă. Compune. Trăiește clipa și o face să conteze. Îl privesc și îmi dau seama că fericirea poate fi atât de simplă uneori. Trebuie doar să o primești. Cu mâinile făcute căuș adun deopotrivă poamele livezii și bucuriile mărunte care îmi sunt dăruite aici.Tăcerea sufletului meu se mulează pe gălăgia frumoasă a prietenilor risipiți prin verdele serii. Corturile colorate înfloresc și împestrițează livada. Prin copaci se răsucește vântul. În cuptor, pâinea frământată din grâul verii are o crustă desenată cu marea de spice din care s-a născut. Mirosul ei dumnezeiesc se înfrățește cu cel al ceaunului în care bolborosesc , în toate limbile pământului, legume proaspăt culese. Cu aburul lipit de nări, focul de tabără aprinde candele de pomenire pentru cei duși. Chitarele se acordează jucăuș și mistic în același timp și cântecele se înalță spre dealurile și înălțimile sure, placate pe alocuri cu un roșu violet de apus rubenscian. Noaptea se furișează printre corturi și cercul se strânge în jurul focului. Mă plimb printre cântece și stele și inventez forme și culori și semne. Ascult . Închid ochii și mă ascund în căsuța albastră ca să simt mai aproape gustul sărat al lacrimilor, vocea atâtor Mării și pacea din sufletul lor. Albastrul doare, ca o rană deschisă, și amintirile dor și ele. Dorul de munți îmi urcă spre tâmple și, spre Săruni , luna își face semnul crucii. E noapte și la Citeră oameni frumoși aduc viața și bucuria. Tot ce a mai urmat e doar o emoție cuminte, o bucată de vis dosită vinovat în buzunarul secret al inimii, o fâlfâire de aripi în zbor alunecat pe o clipocire de fericire. Dâmbăul, impunător, puțin arogant, observator ideal la 360 de grade spre lumea munților și-a etalat povestea de pietre și ierburi pitite în adâncurile avenului. Săruniul, cu masca tăcerii și a luminii fulgerate în colțuri de stea, mi s-a lipit, pentru a câta oară, de suflet și am înțeles că aici voi fi mereu acasă, copilul tuturor anotimpurilor lumii. Colţul lui Blaj, provocator, autentic, dur și-a etalat cățărătorii până sub cerul ferestrei, aruncând în văzduh zvon de corbi solitari și șoapte de oameni păsări. Și, nu în cele din urmă , din nou Mărișcuța Citeră. Căldura focului de lemne. Covata cu gogoși. Tocănița cu mămăligă. Zama cu afumătură. Zambetul fără egal al Carinei. Bucuria molipsitoare a copiilor. Iubirea florilor de câmp. Verdele ierbii. Chemările. Un loc de noi arvunit în timp. Săgetarea albastrului prin colțurile gândului.. Albastru de Citeră.. Albastru de oameni născuți pentru a fi oameni.."
(Adriana Todica)
