Partidul "Națiune Oameni Împreună" - Timiş, Strada Moților, nr. 3, ap. 1, Timisoara (2026)

15/06/2026

𝐒𝐞𝐦𝐧𝐚𝐥 𝐝𝐞 𝐚𝐮𝐭𝐨𝐝𝐢𝐬𝐭𝐫𝐮𝐠𝐞𝐫𝐞

"𝐼̂𝑛 𝑗𝑢𝑟𝑢𝑙 𝑜𝑟𝑒𝑖 10:25, 𝑎 𝑓𝑜𝑠𝑡 𝑑𝑒𝑡𝑒𝑐𝑡𝑎𝑡 𝑢𝑛 𝑠𝑒𝑚𝑛𝑎𝑙 𝑑𝑒 𝑎𝑢𝑡𝑜𝑑𝑖𝑠𝑡𝑟𝑢𝑔𝑒𝑟𝑒."

Reamintesc că acesta a fost unul dintre mesajele autorităților cu privire la drona ce a explodat în Constanța, în urmă cu câteva zile.

Să sperăm că "semnalul" de autodistrugere, nu este propagat de o manieră coerentă (am putea scrie) în primul rând în planul intern.

De ce revin asupra acestui subiect, tocmai astăzi?!

În cursul zilei de ieri, o frumoasă zi de duminică, condiții propice (ai fi zis) pentru timp de calitate, tihnă și relaxare, președintele României – dl Nicușor Dan a decis să dinamizeze sfârșitul de săptămână (sau ar fi trebuit să scriu: “să dinamiteze”?), anunțând, într-un elan logic și decizional propriu, desemnarea unui nou candidat la funcția de premier,

înțelegând, cu acel prilej, de la domnia sa, aceea că dl Eugen Tomac, până la acel moment, dumnealui însuși, premier desemnat, și-a depus mandatul.

Propunerea este o premieră pentru 𝑑𝑒𝑚𝑜𝑐𝑟𝑎𝑡̦𝑖𝑎 românească, întrucât este pentru prima dată când președintele României desemnează pentru funcția de premier un membru al unui partid politic, fără ca desemnarea să fie rodul unei consultări prealabile cu partidul în discuție, din care să rezulte opțiunea formațiunii politice pentru acea persoană,

nemaivorbind despre momentul pe care îl parcurge România, acela al unor crize suprapuse și prelungite.

Dincolo de multe alte potențiale implicații, inclusiv de natură constituțională (având în vedere desemnarea ce a succedat unei alte desemnări ce nu a fost urmată de alte consultări cu partidele politice; sunt voci potrivit cărora președintele ar fi trebuit să inițieze o altă rundă de consultări, înaintea unei noi nominalizări),

intervin chestiuni de principiu, care nu exclud (defel) o acțiune de tip imixtiune, din partea președintelui, nepermise la acest nivel, mai ales în condițiile în care președintele în exercițiu al României se impune să facă dovada echidistanței și a loialității față de principii.

Altminteri, în clipa în care desemnarea premierului devine rezultatul unei decizii unilaterale, luate în lipsa consultării tuturor actorilor implicați și (poate) fără intenția reală de a asigura/construi un consens politic,

se poate aprecia că sunt serios amenințate echilibrele instituționale, iar noțiuni ca legitimitatea politică, respectiv logica reprezentării parlamentare, sunt puse sub semnul întrebării.

Precedentul, mai ales la acest nivel și mai ales într-un asemenea moment, poate deveni periculos.

În tot acest timp, niciun cuvânt, din partea președintelui Nicușor Dan, despre formațiunea politică/politicienii care au declanșat această criză guvernamentală,

(pentru a înlătura orice potențial de confuziune, mă refer la inițiatorii moțiunii de cenzură).

La momentul acesta mai sunt doar câteva săptămâni până ce se va împlini termenul limită până la care mai putem accesa fonduri din PNRR, iar România nu are de săptămâni bune un guvern cu puteri depline și nici nu se întrevede prea curând un asemenea scenariu.

De parcă toate acestea nu ar fi fost îndeajuns, un partid parlamentar solicită tot mai vocal, alegeri anticipate și sunt voci care alimentează, de ceva vreme, ideea suspendării președintelui,

iar președintele acționează într-un fel în care, în mod paradoxal, am putea scrie că legitimează asemenea narațiuni.

Cine să fie acei oameni din exteriorul (sau, mai degrabă, din interiorul României), acele forțe din exteriorul (sau, poate în egală măsură, din interiorul României) care să își dorească într-atât de mult ca țara noastră să parcurgă o asemenea (și extrem de periculoasă) degringoladă?!

Revenind la titlul acestei postări, la finele lunii mai, respectiv la începutul lunii iunie, la interval de doar câteva zile, de la un incident la altul, pe teritoriul României, au zburat nestingherite, o dronă aeriană, respectiv, în cel de-al doilea caz, o dronă maritimă,

fiecare dintre acestea, în final, explodând.

În ambele situații, puțin a lipsit să ne confruntăm cu o tragedie.

În ambele situații, răspunsul autorităților a relevat incoerență legislativă și instituțională, lanțul de comandă, coordonarea și procedurile fiind neclare, drept care responsabilitatea a fost pasată de la Garda de Coastă, la Compania Națională Administrația Porturilor Maritime Constanța și până la poliție, apărare, protecție civilă, etc.

Doar cu titlu de exemplu, cu un grad ridicat de certitudine, drona care a explodat în Constanța a fost descoperită în jurul orei 6 dimineața, iar ISU, potrivit comunicatelor oficiale, a aflat în jurul orei 10:00, aproximativ 4 ore mai târziu.

Este adevărat că normele de drept internațional și regulile de angajare fac ca sistemele de apărare clasice să deschidă focul numai când sunt îndeplinite anumite condiții, iar militarii români nu au voie să tragă preventiv peste frontieră, în spațiul aerian al Ucrainei, spre exemplu.

Aceștia trebuie să aștepte ca drona să pătrundă efectiv în spațiul aerian românesc, condiții în care, prin regulile de angajare stabilite, comandanții militari sunt obligați să aplice principiul prudenței, deschizând focul doar dacă traiectoria dronei reprezintă un pericol iminent pentru populație sau infrastructura critică.

Dar cu toate că trebuie conștientizat permanent faptul că riscul producerii de daune colaterale, ca urmare a acțiunilor militare este major, iar timpul de reacție al militarilor este extrem de scurt (din cauza limitărilor de ordin tehnic sau aspectelor procedurale),

la fel de adevărat este că soluția cu cel mai scăzut risc colateral posibil pentru distrugerea unor astfel de drone (Geran) este reprezentată de utilizarea dronelor interceptoare, iar până în prezent, din motive pe care nu le cunoaștem, factorii de decizie din România nu au evaluat corect situația de securitate de la frontieră și/sau nu au înțeles urgența adaptării tehnologice,

iar cei care au înțeles, asumă riscuri personale și profesionale consistente tocmai pentru a promova proiecte responsabile de înzestrare, sporire a capacităților industriale naționale, accesare de fonduri europene, construire de structuri și mecanisme coerente de reziliență.

În mod ironic, în urmă cu un an, România propunea construirea unui hub european de securitate maritimă la Constanța.

De atunci și până în prezent, nu s-a materializat încă nimic în acest sens.

Se cuvine a fi menționat înclusiv faptul potrivit căruia statul român nu are același tip de jurisdicție asupra Zonei Economice Exclusive, cm are asupra teritoriului național, iar Zona Economică Exclusivă nu este acoperită de garanții NATO.

Experții militari semnalează că România are nevoie urgent de capabilități (ambarcațiuni multirol, roboți) pe care nici Forțele Navale, nici Garda de Coastă, nu le dețin în prezent.

Cele două incidente, recente, cu drone, ne-au arătat de o manieră clară și profund îngrijorătoare cât de vulnerabili suntem ca țară, cât de expuși suntem ca cetățeni, în România actuală!

Întârzierile și blocajele inadmisibile în consolidarea rezilienței frontierei, a infrastructurilor critice, a securității maritime, ne vulnerabilizează, pe zi ce trece mai mult, în condițiile unui climat extern complicat, periculos, cu un punct de fierbere, extrem de ridicat, atins.

Ceea ce este de natură să ne îngrijoreze cu adevărat nu este doar lipsa de resurse, ci și decalajul dintre resursele pe care le avem și viteza cu care le transformăm în capabilități concrete și adaptate la realitatea de la frontieră.

Pe fondul acesta de lipsă acută de agilitate instituțională și, implicit, de fragilitate extinsă, cu un guvern interimar, fără anvergură decizională,

cu un președinte care asumă acțiuni/declarații din ce în ce mai discutabile, unele dintre acestea, de neînțeles,

și mai ales câtă vreme ritmul decizional și asumarea riscurilor operaționale rămân adeseori în urma evoluției amenințărilor, nu doar cetățenii României se simt vulnerabili, ci și aliații cu care încă întreținem diverse forme de parteneriat.

01/06/2026

🌈 1 IUNIE – ZIUA INTERNAȚIONALĂ A COPILULUI 🌈

Există un loc în fiecare dintre noi unde timpul nu trece niciodată. Un loc în care încă mai trăiesc râsul fără griji, curiozitatea fără limite, jocul, speranța și bucuria sinceră de a descoperi lumea.

Acolo locuiește copilul care am fost cândva.

De-a lungul anilor, viața ne aduce responsabilități, provocări, griji și uneori dezamăgiri. Învățăm să fim puternici, să luptăm, să construim, să avem grijă de cei din jur. Însă, în goana după toate acestea, uităm adesea de copilul din noi.

Și totuși, el este sursa noastră cea mai autentică de energie.

Copilul interior ne amintește să ne bucurăm de o rază de soare, de un zâmbet, de parfumul unei flori, de o îmbrățișare sinceră. El ne învață să privim lumea cu speranță, să avem curajul de a visa și puterea de a ne ridica după fiecare cădere.

O copilărie fericită nu înseamnă perfecțiune. Înseamnă iubire. Înseamnă siguranța de a ști că aparții, că ești acceptat și că ești valoros exact așa cm ești. Înseamnă prezență, afecțiune și acele momente simple care rămân pentru totdeauna în suflet.

Astăzi, de Ziua Internațională a Copilului, să ne gândim nu doar la copiii de lângă noi, ci și la copilul din noi. Să-i oferim timp, blândețe și libertatea de a zâmbi din nou.

Pentru că o societate sănătoasă începe cu copii iubiți, respectați și încurajați să crească frumos.

🤍 Noi, Organizația de Femei a Partidului Națiune Oameni Împreună, transmitem tuturor copiilor cele mai calde gânduri și urări de bine. Să aveți parte de sănătate, iubire, protecție, educație și de toate oportunitățile necesare pentru a vă transforma visele în realitate.

🎈 La mulți ani tuturor copiilor!

Și la mulți ani tuturor adulților care nu au uitat să păstreze vie lumina copilăriei în sufletul lor. 🕊️🤍

30/05/2026

𝐂𝐚̂𝐧𝐝 𝐚𝐧𝐮𝐦𝐞 𝐚𝐮 𝐝𝐞𝐯𝐞𝐧𝐢𝐭 𝐢̂𝐧𝐭𝐫𝐞𝐛𝐚̆𝐫𝐢𝐥𝐞 𝐮𝐧 "𝐥𝐮𝐱" 𝐩𝐞 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐧𝐮 𝐧𝐢-𝐥 𝐦𝐚𝐢 𝐩𝐞𝐫𝐦𝐢𝐭𝐞𝐦?!

Am ales să nu scriu imediat după incidentul de la Galați, nu dintr-o lipsă de reacție, ci în mod conștient, cu intenția de a nu mă alătura corului de voci, multe dintre acestea, care de care mai "avizate", care de care mai conspiraționiste, din păcate.

În astfel de momente, poate că primul impuls este să spui ceva, să scrii ceva, să te angajezi degrabă într-o dezbatere, nu neapărat de idei, așa cm s-ar cuveni,

de multe ori aceste dezbateri transformându-se în veritabile dispute între persoane, mai ales în lipsa unor elemente de natură pur obiectivă.

Ca atare, am preferat să aștept să văd dacă apar elemente suplimentare, dacă se desprind detalii tehnice, incontestabile, dacă discursul oficial devine mai clar și mai coerent.

Pentru că, într-un context în care fiecare cuvânt poate avea implicații geopolitice, graba nu este doar o greșeală — poate deveni un risc.

Faptele rămân, fără îndoială, grave.
Un bloc de locuințe lovit. Oameni răniți. Români răniți în propria locuință.
Toate acestea nu pot fi relativizate și nici nu ar trebui.

Dar tocmai de aceea felul în care "construim" concluziile contează.

Încep prin a scrie că președintele Nicușor Dan, a vorbit, la finalul ședinței CSAT despre "i𝑟𝑒𝑠𝑝𝑜𝑛𝑠𝑎𝑏𝑖𝑙𝑖𝑡𝑎𝑡𝑒𝑎 𝑢𝑛𝑜𝑟 𝑙𝑖𝑑𝑒𝑟𝑖 𝑝𝑜𝑙𝑖𝑡𝑖𝑐𝑖 𝑠̦𝑖 𝑙𝑖𝑑𝑒𝑟𝑖 𝑑𝑒 𝑜𝑝𝑖𝑛𝑖𝑒 𝑟𝑜𝑚𝑎̂𝑛𝑖 𝑐𝑎𝑟𝑒 𝑖̂𝑛𝑐𝑒𝑎𝑟𝑐𝑎̆ 𝑠𝑎̆ 𝑠𝑐𝑢𝑧𝑒 𝑅𝑢𝑠𝑖𝑎 𝑓𝑎𝑡̦𝑎̆ 𝑑𝑒 𝑎𝑐𝑒𝑠𝑡 𝑖𝑛𝑐𝑖𝑑𝑒𝑛𝑡...".

Așa să fie?!

Președintele afirmă acest lucru (lipsit de orice echivoc/nuanțe, absolut necesare la acest nivel), doar pentru că cineva emite o opinie diferită de tendințele induse?

Dar dacă președintele Nicușor Dan se înșală, așa cm în situații similare (despre care voi face discuție în cele ce succed) s-au mai înșelat (sau nu neapărat...) și mulți oficiali europeni și din România,

care, în lipsa unor elemente pur obiective s-au grăbit și cu acele prilejuri să condamne Rusia?

Mă grăbesc și eu să lămuresc că nu pledez pentru nevinovăția Rusiei. Rusia poate fi vinovată, după cm nu cred că putem exclude (până la o concluzie finală, indubitabilă) și caracterul potențial de nevinovăție al Rusiei cu privire la incidentul de la Galați.

Între timp, până la noi informații, Rusia a manifestat oficial intenția de a desfășura propria anchetă, în măsura în care i s-ar permite accesul la resturile dronei.

Ceea ce vreau să exprim este faptul că nu ne aflăm în prezența unor elemente de natură obiectivă, incontestabilă, în raport cu care să asumăm gesturi diplomatice, acuze, care ulterior pot avea implicații.

În continuarea declarației, președintele Nicușor Dan a mai afirmat: "𝐴𝑚 𝑎𝑣𝑢𝑡 𝑜 𝑑𝑟𝑜𝑛𝑎̆ 𝑟𝑢𝑠𝑎̆ 𝐺𝑒𝑟𝑎𝑛-2, 𝑝𝑙𝑒𝑐𝑎𝑡𝑎̆ 𝑑𝑖𝑛 𝑅𝑢𝑠𝑖𝑎, 𝑐𝑢𝑛𝑜𝑎𝑠̦𝑡𝑒𝑚 𝑡𝑟𝑎𝑖𝑒𝑐𝑡𝑜𝑟𝑖𝑎, 𝑐𝑢𝑛𝑜𝑎𝑠̦𝑡𝑒𝑚 𝑝𝑒 𝑢𝑛𝑑𝑒 𝑎 𝑡𝑟𝑒𝑐𝑢𝑡 𝑝𝑟𝑖𝑛 𝑈𝑐𝑟𝑎𝑖𝑛𝑎, 𝑐𝑢𝑛𝑜𝑎𝑠̦𝑡𝑒𝑚 𝑝𝑒 𝑢𝑛𝑑𝑒 𝑎 𝑡𝑟𝑒𝑐𝑢𝑡 𝑝𝑟𝑖𝑛 𝑅𝑜𝑚𝑎̂𝑛𝑖𝑎, 𝑝𝑎𝑟𝑡𝑒 𝑑𝑖𝑛𝑡𝑟-𝑢𝑛 𝑟𝑜𝑖 𝑑𝑒 43 𝑑𝑒 𝑑𝑟𝑜𝑛𝑒 𝑑𝑖𝑛 𝑐𝑎𝑟𝑒 𝑑𝑜𝑎𝑟 𝑢𝑛𝑎 𝑎 𝑎𝑗𝑢𝑛𝑠 𝑝𝑒 𝑡𝑒𝑟𝑖𝑡𝑜𝑟𝑖𝑢𝑙 𝑅𝑜𝑚𝑎̂𝑛𝑖𝑒𝑖."

Noi nu "cunoaștem" toate acestea, iar cel puțin cu privire la afirmația că se știe pe unde a trecut drona prin România, informația este inexactă (ca să nu scriu altfel),

pentru că de pe site-ul MAPN (de această dată), aflăm că 𝐝𝐫𝐨𝐧𝐚 𝐚 𝐢𝐧𝐭𝐫𝐚𝐭 𝐩𝐞 𝐭𝐞𝐫𝐢𝐭𝐨𝐫𝐢𝐮𝐥 𝐚𝐞𝐫𝐢𝐚𝐧 𝐚𝐥 𝐑𝐨𝐦𝐚̂𝐧𝐢𝐞𝐢 𝐥𝐚 𝐨𝐫𝐚 𝟏 𝐬̦𝐢 𝟓𝟐 𝐝𝐞 𝐦𝐢𝐧𝐮𝐭𝐞, 𝐚 𝐟𝐨𝐬𝐭 𝐩𝐢𝐞𝐫𝐝𝐮𝐭𝐚̆ 𝐝𝐞 𝐩𝐞 𝐫𝐚𝐝𝐚𝐫 𝐥𝐚 𝐨𝐫𝐚 𝟏 𝐬̦𝐢 𝟓𝟔 𝐝𝐞 𝐦𝐢𝐧𝐮𝐭𝐞, 𝐩𝐚𝐫𝐜𝐮𝐫𝐠𝐚̂𝐧𝐝 𝐜𝐢𝐫𝐜𝐚 𝟏𝟎 𝐤𝐢𝐥𝐨𝐦𝐞𝐭𝐫𝐢 𝐢̂𝐧 𝐬𝐩𝐚𝐭̦𝐢𝐮𝐥 𝐚𝐞𝐫𝐢𝐚𝐧 𝐧𝐚𝐭̦𝐢𝐨𝐧𝐚𝐥.

Tehnic scriind, chiar și dacă drona a coborât la o altitudine de zbor nedetectabilă, președintele României nu poate afirma în mod onest și obiectiv că autoritățile din România cunosc traseul complet al dronei pe teritoriul aerian al României.

Poate că ar trebui menționat aceea că Geran-2 este, în esență, varianta rusească a dronei iraniene Shahed-136:

proiectată inițial în Iran,
utilizată în mai multe teatre de operații din Orientul Mijlociu,
exportată sau replicată în diferite forme,
iar în ultimii ani, produsă în serie și în Rusia, inclusiv cu adaptări proprii.

Asta nu stabilește în mod automat responsabilitatea finală într-un caz cm este și cel în care ne regăsim.

În condițiile descrise, declarațiile oficiale transmit fermitate.
Și este firesc să fie așa.

Dar, în raport de elemente incontestabile, în caz contrar, lăsând loc unor întrebări legitime:

Dacă traiectoria este cunoscută, când a fost ea cunoscută — în timp real sau ulterior?
Dacă au existat ferestre de reacție, ce constrângeri au împiedicat intervenția?
Dacă sistemele actuale sunt insuficiente, ce înseamnă „suntem pregătiți” în mod concret, astăzi și nu peste doi ani?

Aceste întrebări nu subminează autoritatea statului.
Ele definesc, dacă vreți, relația normală dintre stat și cetățean într-o situație de criză.

Mai există însă o linie fină care, în opinia multora, începe să fie depășită.

Momentul în care întrebarea nu mai este tratată ca instrument de clarificare,
ci ca un potențial indiciu de nealiniere.

Dacă ajungem să echivalăm:

analiza cu suspiciunea,
prudența cu ambiguitatea morală,
și întrebarea simplă/legitimă ca o formă de „derapaj”,

într-o asemenea ipoteză riscăm să pierdem exact ceea ce încercăm să apărăm:
capacitatea de a judeca lucid, (vitală în astfel de situații).

Experiențele recente ar trebui să ne tempereze reflexele.

Cu titlu de exemplu, incidentul din Polonia, din 2022, a arătat cât de rapid poate fi trasată o concluzie care ulterior trebuie nuanțată, chiar infirmată.

Cazul Nord Stream, un alt incident care a generat largi controverse la momentul producerii lui, rămâne până astăzi, fără o atribuire unanim acceptată, deși "certitudinea" inițială a fost aproape instantanee.

Vă reamintesc că exploziile care au avariat gazoductele Nord Stream 1 și 2 au avut loc pe data de 26 septembrie 2022, în Marea Baltică, aproape de coasta Suediei și insula daneză Bornholm. Trei dintre cele patru conducte au fost afectate, în urma unor detonări puternice, considerate a fi acte de sabotaj.

Între timp, au apărut variante alternative privind responsabilitatea, medii germane, (și nu numai), raportând implicarea unui grup pro-ucrainean.

Iar episoadele informaționale din jurul unor presupuse operațiuni militare (precum cel legat de baza de la Constanța) ne-au arătat cât de ușor se amestecă realitatea cu narațiunea.

Nu toate evenimentele sunt comparabile în mod direct.
Dar toate arată același lucru:
"certitudinea" rapidă, concluzia pripită, nu sunt unul și același lucru cu adevărul.

Este esențial să integrăm aceea că dincolo de emoția legitimă, există și o dimensiune strategică, pentru că România nu reacționează în vid.

Orice poziționare este citită:

de aliați, ca indicator de credibilitate și stabilitate,
de adversari, ca indicator de vulnerabilitate și/sau (in)coerență.

În acest context, nu doar ce spunem contează,
ci cât de bine poate rezista acel mesaj unei analize critice.

Poate că Rusia este responsabilă.
Poate că nu există dubii la nivelul datelor clasificate.
În acest moment, adevărul este că nu avem o certitudine.

Dar în spațiul public, acolo unde încrederea se construiește, nu se impune,

diferența dintre „știm” și „afirmăm că știm” devine esențială.

Nu pledez pentru relativizare, dar nici pentru echivalențe false sau sofistice, dar de semn contrar.

Pledez pentru ceva mult mai simplu — și, aparent, din ce în ce mai rar:

dreptul nostru, al tuturor, de a înțelege, relativ la o justă și corectă informare prealabilă, înainte de a concluziona.

Pentru că există un punct în care graba de a ne afla în posesia unor "certitudini" poate deveni mai periculoasă decât lipsa acestora.

Iar dacă atingem acest punct, riscăm nu doar să avem o problemă de luciditate, ci o veritabilă problemă de securitate.

Ambele, greu de apărat,

însă, doar una dintre acestea, cu consecințe potențiale grave.

Pentru mai mult context, vă rog să regăsiți, în secțiunea 'comentarii', inclusiv postarea subsemnatului din data data de 12 noiembrie 2025.

19/05/2026

𝐋𝐮𝐦𝐞𝐚 𝐩𝐨𝐬𝐭-𝐢𝐧𝐯𝐚𝐳𝐢𝐞

În măsura în care acest titlu a născut întrebarea: “𝐿𝑎 𝑐𝑎𝑟𝑒 𝑖𝑛𝑣𝑎𝑧𝑖𝑒 𝑠𝑒 𝑓𝑎𝑐𝑒 𝑡𝑟𝑖𝑚𝑖𝑡𝑒𝑟𝑒?”, mă văd nevoit să admit că, din nefericire, întrebarea ar fi legitimă, în contextele beligerante multiple, create și întreținute în ultimii ani.

Din postura celui nu neapărat familiarizat cu această terminologie, în contextul acesta, m-am referit la invazia din 2022, din Ucraina. Dumneavoastră, însă, în măsura în care veți aprecia că termenul utilizat nu este în acord cu realitatea (obiectivă), aveți libertatea să contextualizați în acord cu propriile convingeri.

În lumina vizitei recente, efectuate de către președintele SUA – Donald Trump, în China, se speculează deja despre “culisele” întâlnirii de la Beijing, ce au premers, așa scriind, „calculelor” actuale de la Moscova...

Se plusează, dacă vreți sau se înaintează până într-acolo, pe tărâmul speculației, încât se aduc în discuție regretele potențiale ale liderului de la Kremlin relativ la consecințele cu care se vede nevoit să negocieze și/sau la realitatea sumbră configurată de cifre.

Întrucât nu ne aflăm în prezența unor elemente obiective, putem considera că aceste potențiale regrete ar fi generate în primul rând de cifrele care țin de pierderile umane, imense, de ambele părți și abia într-un registru secundar de cifrele care relevă pierderile în plan economic, și acelea, deloc de neglijat, cu costuri extinse, greu de comensurat.

Până în prezent, cu toate că nu există o confirmare publică, în mod necesar și suficient, veridică și verificabilă, potrivit căreia președintele Xi Jinping i-ar fi transmis lui Donald Trump aceea că „Vladimir Putin regretă decizia de a ataca Ucraina”,

totuși, în anumite medii/surse de informare, mai mult sau mai puțin oficiale, mai mult sau mai puțin informale, anonime, este alimentată posibilitatea acestui traseu de comunicare.

Pentru context, poate că ar fi de menționat faptul potrivit căruia Donald Trump a infirmat aceasta, motivând că interpretările presei nu sunt în acord cu realitatea, cu toate că președintele SUA nu ar fi nici pe departe la prima declarație contradictorie în spațiul public,

însă, personal, am serioase rezerve că președintele Chinei – Xi Jinping, în rigorile diplomației și sobrietății pragmatice, cu care ne-a obișnuit în spațiul public, i-ar fi transmis președintelui Trump un astfel de mesaj.

Dincolo de toate aceste considerente, astfel de „relatări diplomatice” ar trebui privite cu prudența necesară, însă nu neapărat ignorate.

În siajul acestor zvonuri care circulă, mulți se întreabă, dacă în esență, liderul de la Kremlin ar regreta decizia de a invada Ucraina, inclusiv din rațiuni de calcul rece, realizând deja că, prin această decizie – în mod paradoxal – în fapt, a făcut cel mai mare serviciu strategic Statelor Unite.

Dincolo de calculele reci, însă, rămâne realitatea crudă, inexorabilă, a costului uman. Pentru că, după această invazie, lumea nu a mai fost (și poate nu va mai fi) la fel,

pierzându-și inocența,
pierzându-și siguranța,
pierzându-și busola și poate chiar umanitatea.

Războiul nu este (doar) despre hărți redesenate.

Războiul este despre:

- sute de mii de destine frânte și familii care nu se vor mai reuni niciodată,
- o generație întreagă de copii care cresc cu sunetul sirenelor și nu cu cel al jocurilor,
- o Europă a cetățenilor obișnuiți care plătesc zi de zi prețul instabilității, al inflației și al terorii zilei de mâine.

Costul acestui război nu este doar militar sau diplomatic. Este un cost social, uman, profund - resimțit de milioane de oameni care nu au avut niciun cuvânt de spus în declanșarea lui.

Dacă Vladimir Putin regretă astăzi decizia luată, probabil că acest lucru se întâmplă și pentru că a înțeles că a căzut într-o capcană istorică: (poate că) a vrut să schimbe ordinea lumii, dar a sfârșit prin a o consolida pe cea a unui rival, totul pe spatele suferinței a milioane de oameni,

pentru că, de multe ori, istoria este ironică, iar lideri care pornesc războaie pentru a stopa, din rațiuni legitime sau nu, o anumită ordine mondială, ajung, fără să vrea, să o consolideze.

“𝑃𝑒𝑛𝑡𝑟𝑢 𝑎 𝑐𝑟𝑒𝑑𝑒 𝑖̂𝑛 𝑏𝑖𝑛𝑒, 𝑡𝑟𝑒𝑏𝑢𝑖𝑒 𝑠𝑎̆ 𝑖̂𝑛𝑐𝑒𝑝𝑒𝑚 𝑠𝑎̆-𝑙 𝑓𝑎𝑐𝑒𝑚.”, scria scriitorul și filozoful rus Lev N. Tolstoi, relativ la mesajul central din opera sa de căpătâi: “Război și pace”.

Ideile sale despre rezistența nonviolentă și-au găsit expresie în romane din care reies idealuri umanitare ce nu ne permit parcă să uităm că, uneori, înțelepții sunt cei care știu să piardă războaie ca să câștige pace.

Cu acest din urmă deziderat în minte, să ne rugăm ca liderii actuali să accepte și să integreze opțiunea de a zădărnici un război, indiferent și independent de cine l-a pornit,

înțelegând că, uneori, decizii luate într-o clipă, produc suferință pentru generații.

12/04/2026

Hristos a inviat! Fie ca Lumina Învierii să ne aducă Pace, întelegere, armonie, iar împreună să putem construi o lume mai bună!
Sărbatori fericite! Paște fericit!

07/04/2026

”𝐍𝐞 𝐯𝐨𝐦 𝐚𝐥𝐞𝐠𝐞 𝐢̂𝐧𝐭𝐨𝐭𝐝𝐞𝐚𝐮𝐧𝐚 𝐮𝐧𝐢𝐢 𝐩𝐞 𝐚𝐥𝐭̦𝐢𝐢.”

Aceste cuvinte (memorabile, am putea scrie, mai ales în astfel de vremuri) au fost rostite de către Christina Koch, prima femeie din istorie, care a zburat spre Lună,

absolventă a Academiei Nasa, în anul 2001, aceeași care a petrecut nu mai puțin de 328 de zile, în spațiu, la nivelul anului 2020, participând în acest fel la cea mai lungă misiune a unei femei astronaut.

În cursul zilei de ieri, echipajul Artemis II, din care face parte și Christina Koch, a stabilit un record istoric, reușind performanța incredibilă de a se îndepărta de Pământ (grație tehnologiei actuale) la o distanță măsurată de 406.764 km,

depășind (practic) distanța parcursă de echipajul Apollo-13, în anul 1970.

NASA a anunțat că echipajul Artemis II a reușit să facă ocolul Lunii.

După un timp de aproximativ 40 de minute, în care comunicarea cu echipajul Artemis II a fost imposibil de realizat, cuvintele Christinei Koch, aproape ca o chemare, au “străbătut timpul și spațiul”:

”...𝑁𝑒 𝑣𝑜𝑚 𝑎𝑙𝑒𝑔𝑒 𝑖̂𝑛𝑡𝑜𝑡𝑑𝑒𝑎𝑢𝑛𝑎 𝑢𝑛𝑖𝑖 𝑝𝑒 𝑎𝑙𝑡̦𝑖𝑖.”

Cuvinte profunde, încărcate de umanitate.

O reliefare (cât o invocare, dacă vreți) minunată, în aceste vremuri și (poate mai ales) în această Săptămână a Patimilor,

a ceea ce semnifică 𝐼̂𝑀𝑃𝑅𝐸𝑈𝑁𝐴̆.

𝗦𝘂𝗿𝘀𝗮 𝗳𝗼𝘁𝗼: 𝗪𝗨𝗡𝗖 𝗡𝗘𝗪𝗦

24/03/2026

“𝐑𝐞𝐭̦𝐞𝐭𝐚” 𝐥𝐮𝐢 𝐏𝐎𝐓𝐔𝐒

Sper că primiți termenul, pentru că, într-adevăr, POTUS (President of the United States) pare că adaugă zilnic ‘ingrediente’, care de care mai stranii (și mai periculoase) în felul în care înțelege să își exercite atribuțiile de președinte al SUA:

amenințările de tot soiul sunt la ordinea zilei, șantajele comerciale (materializate în special prin taxe vamale) se încadrează într-un firesc, cinismul este suveran și, de parcă toate acestea nu ar fi suficiente, adăugăm și pretenții teritoriale recurente, respectiv războaie economice și/sau militare.

Sau ar fi trebuit să mă rezum la expresia: “operațiuni speciale”?!

Ca de obicei, dumneavoastră sunteți cei care, în final, determinați care este formula cea mai potrivită în raport cu contextul.

Potrivit unor voci, o astfel de politică este adecvată vremurilor.

În plină eră a post-adevărului și a unghiului (inversat/răsturnat) de percepție, probabil că au dreptate…

Doar de dragul unei cronologii factuale, reamintesc aceea că în timpul campaniei electorale pentru cel de-al doilea mandat de președinte, Donald Trump s-a evidențiat ca fiind un “om al păcii”, împotriva războaielor, pentru ca după ce a fost ales și învestit ca președinte să recurgă la următoarele “politici”:

- tarife vamale, practicate cu ‘mai toată lumea’ și în special cu aliații tradiționali, inclusiv (sau începând cu) Uniunea Europeană;
- reluarea unei dorințe mai vechi (de-ale domniei sale), manifestate și în decursul primului mandat, aceea de a cumpăra (după spusele sale, chiar anexa) Groenlanda, pe care o cataloga la acea vreme nici mai mult nici mai puțin decât: „𝑜 𝑚𝑎𝑟𝑒 𝑡𝑟𝑎𝑛𝑧𝑎𝑐𝑡̦𝑖𝑒 𝑖𝑚𝑜𝑏𝑖𝑙𝑖𝑎𝑟𝑎̆”;
- declanșarea “operațiunii militare” de “extragere” a președintelui Venezuelei - Nicolas Maduro;
- inițierea unui așa-numit ”Consiliu pentru Pace”;
- declanșarea, alături de Israel, a unui război împotriva Iranului.

Vă sună, cumva, cunoscut o asemenea desfășurare a evenimentelor?

Ei bine, teza nu este nouă. Doar dacă ne întoarcem în urmă cu un secol, vom constata că la nivelul anului 1916, spre exemplu, unul dintre sloganurile utilizate de către Woodrow Wilson, în campania sa electorală, era: “𝐸𝑙 𝑛𝑒-𝑎 𝑡̦𝑖𝑛𝑢𝑡 𝑑𝑒𝑝𝑎𝑟𝑡𝑒 𝑑𝑒 𝑟𝑎̆𝑧𝑏𝑜𝑖”, pentru ca un an mai târziu, după ce a fost reales, sloganul să devină: “𝑅𝑎̆𝑧𝑏𝑜𝑖 𝑝𝑒𝑛𝑡𝑟𝑢 𝑎 𝑝𝑢𝑛𝑒 𝑐𝑎𝑝𝑎̆𝑡 𝑡𝑢𝑡𝑢𝑟𝑜𝑟 𝑟𝑎̆𝑧𝑏𝑜𝑎𝑖𝑒𝑙𝑜𝑟”, ceea ce ne arată cât se poate de clar că sofismul, până la urmă, transcende timpul.

Nu știm dacă inspirația pentru campanie a președintelui Trump își găsește izvorul în acele vremuri, dar similitudinea este evidentă.

Între timp, decalajul de eficacitate dintre platformele navale americane, care costă miliarde de dolari și sistemele de atac asimetrice, cu cost redus, dar de mare precizie, se accentuează pentru majoritatea specialiștilor.

Mai mult decât atât, în urmă cu câteva zile, văzând probabil (inclusiv) declinul burselor și degringolada ce se instalează în plan economic, relativ la creșterea accelerată și necontrolată a prețurilor la carburant,

președintele Trump a dat un ultimatum de 48 de ore Iranului pentru eliberarea strâmtorii Ormuz,

pentru ca ieri să anunțe cu surle și trâmbițe, în stilu-i caracteristic, “negocieri” de pace care au fost demarate în weekend, între SUA și Iran.

Lăsând deoparte tranzacții suspecte cu petrol, semnificative (de aprox. 580 milioane de dolari), care au avut loc cu 15 minute înainte ca președintele Trump să facă acest anunț, ce au generat o volatilitate puternică a pieţelor şi au reaprins suspiciunile de utilizare a informaţiilor privilegiate,

aceste presupuse negocieri nu au fost recunoscute la nivel oficial de către partea iraniană.

La aceste discuții, Statele Unite ar fi reprezentate de către Steve Witkoff (la bază, promotor imobiliar american), respectiv Jared Kushner (ginerele președintelui Trump), în esență, aceiași oameni care au negociat (“cu succes”) inclusiv “pacea” în Ucraina.

În cursul zilei de ieri, ultimatumul a fost prelungit cu încă 5 zile, 𝐩𝐫𝐞𝐬̧𝐞𝐝𝐢𝐧𝐭𝐞𝐥𝐞 𝐚𝐦𝐞𝐫𝐢𝐜𝐚𝐧 𝐝𝐞𝐜𝐥𝐚𝐫𝐚̂𝐧𝐝 𝐜𝐚̆ dacă negocierile cu Iranul vor eșua: „𝒗𝒂 𝒄𝒐𝒏𝒕𝒊𝒏𝒖𝒂 𝒔𝒂̆ 𝒃𝒐𝒎𝒃𝒂𝒓𝒅𝒆𝒛𝒆 𝒄𝒖 𝒃𝒖𝒄𝒖𝒓𝒊𝒆”.

Am aflat, cu această ocazie, că 𝐩𝐫𝐞𝐬̦𝐞𝐝𝐢𝐧𝐭𝐞𝐥𝐞 𝐢̂𝐧 𝐞𝐱𝐞𝐫𝐜𝐢𝐭̦𝐢𝐮 𝐚𝐥 𝐒𝐭𝐚𝐭𝐞𝐥𝐨𝐫 𝐔𝐧𝐢𝐭𝐞, 𝒃𝒐𝒎𝒃𝒂𝒓𝒅𝒆𝒂𝒛𝒂̆ 𝒄𝒖 𝒃𝒖𝒄𝒖𝒓𝒊𝒆!

Terifiat fiind și rămas fără cuvinte, scriu doar că trăim vremuri extrem de interesante!

11/02/2026

𝐈̂𝐧𝐭𝐫𝐞 𝐩𝐫𝐢𝐧𝐜𝐢𝐩𝐢𝐢 𝐬̦𝐢 𝐫𝐞𝐚𝐥𝐢𝐭𝐚̆𝐭̦𝐢.

Dincolo de această acumulare teribilă de evenimente, ce pare să contureze din ce în ce mai evident (și nefast), un soi de normalizare a devianței,

în acest sfârșit de săptămână, orașul München va găzdui Conferința anuală de securitate, ce va readuce în prim-plan tema apărării, la lucrările acesteia participând o serie de personalități, printre care cancelarul german - Friedrich Merz, secretarul general al NATO - Mark Rutte, secretarul de stat american - Marco Rubio și mulți alții - președinți, premieri, respectiv experți în chestiuni de apărare și de securitate.

La nivel oficial, temele abordate în acest an vor fi securitatea și apărarea europeană, precum și viitorul relațiilor transatlantice.

Din perspectiva acestei Conferințe, zilele acestea, președintele Franței - Emmanuel Macron, a reluat practic o inițiativă recentă, din luna decembrie, avansând (și asumând) o serie de propuneri din perspectiva unei strategii europene comune, dintre care se disting următoarele:

- o piață unică mai interconectată;
- asigurarea unui cadru propice pentru dezvoltarea mai multor parteneriate comerciale cu alte state;
- simplificarea regulilor interne, aplicabile în interiorul Uniunii Europene;
- protejarea industriei europene de concurența neloială;
- investiții europene (substanțiale) în apărare;
- investiții în tehnologii critice (Artificial Intelligence, Social Media).

De asemenea, președintele francez (re)aduce în atenție o anumită postură - de ”𝑚𝑖𝑛𝑜𝑟𝑖𝑡𝑎𝑡𝑒 𝑔𝑒𝑜𝑝𝑜𝑙𝑖𝑡𝑖𝑐𝑎̆”, în care se regăsește Europa – ce nu mai poate fi tolerată.

Mai mult decât atât, într-un context general în care realitatea se fragmentează în interpretări dintre cele mai diverse, președintele Macron, în răspăr cu anumite tendințe și de natură a stârni largi controverse, patimi, reia subiectul (evitat de către mulți) dialogului/negocierilor cu partea rusă,

insistând, parcă, să ne transmită (sau să ne determine să conștientizăm) aceea că 𝐠𝐫𝐚𝐧𝐢𝐭̦𝐞𝐥𝐞 𝐧𝐮 𝐬𝐞 𝐦𝐮𝐭𝐚̆, 𝐝𝐫𝐞𝐩𝐭 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐝𝐢𝐚𝐥𝐨𝐠𝐮𝐥 𝐝𝐞𝐯𝐢𝐧𝐞 𝐨 𝐧𝐞𝐜𝐞𝐬𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞, 𝐧𝐮 𝐨 𝐚𝐥𝐞𝐠𝐞𝐫𝐞.

"𝑃𝑜𝑙𝑖𝑡𝑖𝑐𝑎 𝑒𝑥𝑡𝑒𝑟𝑛𝑎̆ 𝑎 𝑢𝑛𝑢𝑖 𝑆𝑡𝑎𝑡 𝑒𝑠𝑡𝑒 𝑐𝑜𝑛𝑑𝑖𝑡̦𝑖𝑜𝑛𝑎𝑡𝑎̆ 𝑖̂𝑛𝑡𝑜𝑡𝑑𝑒𝑎𝑢𝑛𝑎 𝑑𝑒 𝑠𝑝𝑎𝑡̦𝑖𝑢𝑙 𝑔𝑒𝑜𝑔𝑟𝑎𝑓𝑖𝑐 𝑝𝑒 𝑐𝑎𝑟𝑒 𝑖̂𝑙 𝑜𝑐𝑢𝑝𝑎̆, 𝑑𝑒𝑜𝑎𝑟𝑒𝑐𝑒 𝑠𝑝𝑎𝑡̦𝑖𝑢𝑙 𝑔𝑒𝑜𝑔𝑟𝑎𝑓𝑖𝑐 𝑒𝑠𝑡𝑒 𝑠𝑖𝑛𝑔𝑢𝑟𝑢𝑙 𝑛𝑒𝑣𝑎𝑟𝑖𝑎𝑏𝑖𝑙", scria cineva.

De acord.

După cm admit că mă găsesc în acord și cu viziunea pragmatică a lui Macron.

Atât cât pot fi de obiectiv, în raport de toate circumstanțele actuale, deloc favorabile din multe perspective, reiterez că, potrivit accepțiunii mele, Rusia rămâne un partener inevitabil.

Nu reușesc să identific un răspuns valabil în sensul în care Europa să continue să cedeze spațiul negocierilor/dialogului, unor actori statali aflați la mare distanță.

Într-o lume în care sensurile se scufundă și se recompun continuu, totuși, în măsura în care ne propunem cu adevărat un exercițiu de onestitate,

vom admite că este de natura evidenței faptul că exact acei actori statali și/sau non-statali - care ne îndeamnă în mod recurent să păstrăm sau chiar să mărim distanța față de Rusia (în rațiuni diplomatice, în primul rând) -,

micșorează această distanță, sau mențin o distanță formală, aparentă, pentru că în realitate se află într-un contact strâns, permanent, poate chiar multidimensional, cu autoritățile de la Moscova.

Tocmai ce se vehiculează acorduri de cooperare economică între SUA și Rusia, în valoare de nu mai puțin de 12 trilioane de dolari, pentru a fi semnate până la 01 iunie.

Interpretările vă aparțin.

Între timp, negocierile propuse de președintele Macron au fost susținute deja de țări ca Letonia și Estonia, înțelegând la un nivel rațional că o asemenea dinamică nu poate fi evitată.

Împotrivă s-au pronunțat, pe de altă parte, țări precum Germania și Marea Britanie.

Firește, argumente valabile există de fiecare parte.

Ce nu știm (spre exemplu) este ce anume a decis România.

Sau dacă a luat o decizie, pentru că trebuie scris că această politică de așteptare și de prea multă rezervă, la un moment dat nu numai că nu ne face cinste, ci, mai mult decât atât, relevă/induce o lipsă crasă de strategie și de la un anumit nivel chiar asumare și nu ne legitimează, în mod necesar, ca pe un partener legitim, nici măcar în interiorul formatelor europene la care suntem parte.

Mai mult ca oricând Europa are nevoie de reprezentanți de seamă, respectați, pregătiți să formuleze răspunsuri funcționale provocărilor momentului,

care nu doar să decoreze formal o masă rotundă, ci să ocupe locurile relevant, cu mandat, cu viziune, cu fermitate, fără a angaja largi compromisuri, dar și cu așteptări rezonabile și pregătiți să se ridice de la discuții cu acea insatisfacție echilibrată,

cum numai un diplomat veritabil o poate face, după cm ne descria Kissinger.

Avem a integra aceea că, păstrând trecutul în conștiință, însă mai presus de patimi și imbolduri predilecte, Europa și Rusia au a gestiona (și împărtăși) în mod lucid, un viitor geopolitic comun.

Partidul "Națiune Oameni Împreună" - Timiş

15/06/2026

01/06/2026

30/05/2026

19/05/2026

12/04/2026

07/04/2026

24/03/2026

11/02/2026

Address

Website

Alerts

Shortcuts

Share

Category