04/03/2020
În sud-vestul României, în Țara Almăjului, la graniţa de sud-est a judeţului Caraş-Severin, la aproximativ 60 de kilometri vest de Băile Herculane, se ascunde în munţi un sat fabulos. Nu datorită frumuseţii locurilor, care îţi taie respiraţia, ci pentru că în satul Eftimie Murgu (numele unui mare revoluţionar paşoptist, fiu al locului) timpul curge şi se macină între pietrele a 22 de mori de apă.
Morile se înşiră pe râul care traversează localitatea - Rudăria („râul de fier”, în limba slavonă) - ca un şirag de mătănii, în care fiecare mărgică spune o poveste.
Gustul făinii mestecate aici este unic în lume. Boabele de grâu sunt strivite încet, nu cu graba postmodernistă a râşniţelor electrice, ci cu răbdarea apei care mişcă roţile. Gesturile morarilor sunt aproape hieratice: le fac având conştiinţa că îndeplinesc un ritual. O rugăciune a sfintei pâini, cea de toate zilele, se înalţă din fiecare moară. Cum se înalţă, ca un fum, poveştile păgâne, cu zâne şi balauri. Amestecul acesta de sacru şi profan, săvârşit într-un timp mitic, dă gustul făinii.
Se spune că, dacă într-o noapte cu lună plină intri într-o astfel de moară şi ai norocul ca piatra morii să se invârtă invers, timpul însuşi îşi iese shakespearian din ţâţâni, iar dimineaţa constaţi că ai întinerit.
Toate cele 22 de mori de apă sau mori cu ciutură, cm li se mai spune, sunt funcţionale. Nici n-ar putea fi altfel: prin ele pulsează viaţa satului. Oamenii, câţi au mai rămas, nu mai mult de 2.000 de suflete, se strâng pe la mori, vorbesc, se sfătuiesc, leagă şi dezleagă, pun ţara la cale.
Satul Morilor de Apă este atestat documentar din anul 1241, dar este vechi de pe vremea dacilor. Primele 8 mori sunt consemnate oficial în anul 1722, dar astfel de instalaţii tulburător de ingenioase funcţionau cu sute de ani în urmă. La 1874, hrisoavele numărau 61 de mori, iar înainte de primul război mai erau 48. Astăzi, după bătăliile cu apele, au mai rămas 22 de mori care sunt adăpostite sub patrimoniul UNESCO.
Fiecare moară se află în proprietatea a cel puţin 10 familii, numite “rândaşi”, fiindcă îşi aşteaptă rândul la măcinat. De altfel, cele mai multe mori au nume de oameni: Trăiloanea, Firiz, Roşoanea, Popeasca, Maxinoanea... Dar şi nume stranii, în care gâlgâie legenda: Îndărătnica dintre Râuri, Hămbăroanea, Îndărătnica de la Perete, Prundulea.
Profesorul de istorie Mihai Vlădia, paznicul acestor comori cu ciutură, care a cules poveştile din prundul Rudăricii, strecurându-le şi îngrijindu-le ca pe nişte pepipte, exprimă încredinţarea oamenilor: ”Moara e ca şi viaţa noastră: macină, macină şi se alege praful…”
