14/08/2026
Cu naiul în mâini, cu icoana în suflet și cu România în inimă, nu mă voi rușina niciodată de ceea ce sunt. Nu mă voi „integra” într-o lume care îmi cere, în numele modernității, să-mi las identitatea la intrare. Nu-mi voi abandona naiul pentru a părea mai european, nu-mi voi ascunde Crucea pentru a nu deranja, nu-mi voi coborî Tricolorul pentru a fi considerat progresist și nu-mi voi cere iertare pentru că iubesc România. Naiul meu nu este un simplu instrument. Este glasul unei memorii, este respirația unui neam, este sunetul pe care l-am purtat prin lume fără să-mi fie vreodată rușine să spun de unde vin.
Am văzut în aceste zile cm ni se vorbește tot mai mult despre spiritualitate importată, despre noi modele, noi ritualuri și noi adevăruri. Nu contest nimănui dreptul de a crede în ceea ce dorește, dar îmi revendic, cu aceeași libertate, dreptul de a spune că eu nu am nevoie să-mi caut rădăcinile la mii de kilometri depărtare. Eu le am aici. Pentru mine, rugăciunea rămâne cea mai înaltă formă de înălțare, iar sunetul — cea mai directă formă de purificare. Cred în Dumnezeu și în Iisus Hristos. Cred în bisericile și mănăstirile în care s-a rugat toată națiunea română. Cred în clopot, în colind, în doină și în nai. Cred în limba în care mama mi-a spus prima rugăciune și în pământul în care dorm strămoșii mei. Nu am nevoie de lecții despre cine trebuie să fiu și nu mă integrez într-o cultură a uitării.
Nu mă integrez într-o Românie care ar trebui să se rușineze de Eminescu pentru a demonstra că este modernă. Nu mă integrez într-o societate care își privește voievozii cu suspiciune, eroii cu ironie, martirii cu jenă și credința cu superioritate. Eu cred în memoria României. Cred în Eminescu, cred în Brâncuși, cred în Enescu și cred în oamenii care au păstrat cultura acestui neam atunci când era mai simplu și mai sigur să tacă. Cred în cei care au suferit în temnițele comuniste pentru credință și libertate și în cei care au rezistat dictaturii cu prețul libertății sau al vieții lor. Memoria victimelor totalitarismului nu este negociabilă. Un popor căruia îi este rușine de memoria sa este un popor căruia, mai devreme sau mai târziu, îi va fi rușine și de propria existență.
Nu mă integrez în ideea că pentru a fi european trebuie să fiu mai puțin român. Europa în care cred eu nu este o mașină de șters identități. Este o Europă a națiunilor, a culturilor, a catedralelor, a limbilor și a memoriei. O Europă în care francezul poate rămâne francez, italianul italian, grecul grec, iar românul — român. Nu vreau unanimitate, vreau unitate. Nu vreau izolare, vreau demnitate. Nu vreau ură față de ceilalți, vreau respect pentru noi înșine. Nu vreau o Românie împotriva lumii, vreau o Românie care să stea dreaptă în lume.
Am cântat pe continente diferite și în fața unor oameni aparținând unor culturi și credințe diferite și tocmai de aceea știu că lumea nu te respectă pentru cât de bine îi imiți pe ceilalți. Lumea te respectă atunci când știe cine ești. Eu am mers în lume cu naiul românesc, nu cu rușinea de a fi român. Și oriunde am ajuns am înțeles un lucru simplu: universalitatea adevărată nu se naște atunci când îți abandonezi rădăcinile, ci atunci când ai rădăcini atât de puternice încât poți vorbi lumii întregi prin ele. Am dus naiul românesc acolo unde poate România politică nu a ajuns niciodată și am văzut oameni care nu vorbeau limba română ridicându-se în picioare în fața sunetului ei. Atunci am înțeles că identitatea nu te face mai mic în lume. Te face recognoscibil.
De aceea mă revoltă orice încercare de a transforma credința creștină într-un musafir tolerat în propria ei casă. Dacă pe marile scene ale României este loc pentru toate formele de spiritualitate ale lumii, atunci trebuie să existe loc, fără complexe și fără ghilimele, și pentru spiritualitatea care a însoțit acest popor vreme de secole. Hristos nu poate deveni indezirabil în România pentru ca noi să demonstrăm cât de toleranți suntem. Toleranța care îi primește pe toți, dar se jenează de propriile rădăcini, nu mai este toleranță, este uitare de sine. Nu mă integrez în această uitare și nu accept ca, în propria mea țară, credința strămoșilor mei să fie tratată ca o problemă de imagine, în vreme ce orice spiritualitate venită de la mii de kilometri este prezentată automat drept deschidere, diversitate și progres.
Nu mă integrez nici în compromisul permanent. Nu cred în capul plecat și nu cred că un popor devine respectat spunând mereu „da”. Nu cred că România trebuie să accepte orice pentru simplul motiv că vine din afară și poartă o etichetă modernă. Cred în cooperare, dar nu în supunere. Cred în Europa, dar cred mai întâi în România. Cred în progres, dar nu în progresul care ne cere să ne amputăm memoria. Cred în libertate, dar și în dreptul copiilor noștri de a ști cine au fost înaintea lor. Cred în viitor tocmai pentru că nu-mi reneg trecutul. O țară fără memorie poate avea autostrăzi, clădiri de sticlă și tehnologie, dar nu mai are busolă. Iar un popor fără busolă poate fi dus oriunde.
Identitatea mea nu începe cu un cod, cu un cip sau cu o bază de date. Identitatea mea începe cu numele meu, cu limba română, cu familia mea, cu memoria strămoșilor mei și cu Tricolorul. Eu nu sunt un cod de bare. Sunt un om. Sunt un artist român. Sunt fiul unei istorii pe care nu am dreptul să o abandonez și purtătorul unei culturi pe care am obligația să o duc mai departe. Pașaportul meu adevărat în lume a fost naiul, iar pe acest pașaport nevăzut a fost scris întotdeauna același cuvânt: ROMÂNIA. De aceea nu mă interesează să fiu „integrat” într-o modă ideologică. Mă interesează să rămân întreg. Nu mă interesează să fiu aplaudat pentru că am renunțat la ceea ce sunt. Prefer să fiu criticat pentru că am rămas ceea ce sunt.
Nu sunt împotriva nimănui. Sunt pentru România. Pentru cultura ei, pentru credința ei, pentru memoria ei, pentru limba ei, pentru copiii ei, pentru bătrânii ei, pentru eroii ei, pentru artiștii ei, pentru țăranii care încă mai țin pământul în palme, pentru românii plecați în lume care încă tresar când aud Imnul Național și pentru fiecare om care mai simte că România nu este doar teritoriul în care locuim, ci o moștenire pe care avem datoria să o apărăm și să o predăm mai departe. Nu le cer românilor să se închidă în trecut, le cer să nu intre în viitor fără identitate. Nu le cer să respingă lumea, le cer să nu se piardă în ea. Nu le cer să urască pe nimeni, le cer să-și iubească țara suficient de mult încât să nu accepte ca ea să devină doar o adresă pe harta Europei.
Este greu să fii român. Uneori, teribil de greu. Dar este atât de frumos! De aceea, dacă lumea mă va întreba cine sunt, nu voi avea nevoie să caut răspunsul pe Google, într-un regulament sau într-o ideologie. Voi pune mâna pe nai, voi privi Tricolorul și voi spune simplu: Sunt român! Nu mă integrez în uitare. Mă integrez în România. Sus inimile! Dumnezeu să ocrotească România!
Nicolae Voiculeț
Artist român | Ambasador al culturii românești
