26/04/2026
Mulțumesc juriului și Bibliotecii Costești pentru acest premiu extraordinar! Este o mare onoare pentru mine să fiu premiata la concursul național „Rădăcini” și să împărtășesc cu voi proza: "Fantana care tine minte". Recunoașterea aceasta mă motivează să continui să scriu și să creez povești care să ajungă la inimile voastre.
Cu recunoștință,
bibliotecar ,Ioana Goran
„Pe dealurile line ale Costeștiului, acolo unde dimineața se ivește din aburii izvoarelor și unde serile coboară cu miros de fân cosit, bătrânii povestesc, încă despre fântâna din Godovana Jidovei. Nu pentru adâncimea-i tainică, nici pentru frumusețea ghizdei celei noi,
ce-i încununează chipul, s-a păstrat vie în poveștile bătrânilor această fântână, ci pentru darul ei fără seamăn, acela de a adăposti în inima ei limpede nu doar apa rece și curată, ci și amintirile celor ce s-au aplecat vreodată asupra oglinzii sale. Căci sub vălul luciului ei s-au furișat doruri, șoapte și chipuri de demult. Iar când vântul adie peste sat și colbul drumului se ridică alene, pare că fântâna însăși suspină, chemând din adânc numele celor plecați. Nu e doar un izvor, e și o carte vie în care timpul picură încet, picătură cu picătură, istoria unei lumi care nu mai e, dar care nu se stinge niciodată.
Se spune că, demult, pe vremea când haiducii străbăteau pădurile Padeșului și potecile Văraticilor,un tânăr chipeș, puternic și însetat de dreptate găsise adăpost lângă șipotul ascuns sub lespezile de gresie ale fântânii din Jidova. Fugar de biruri nedrepte și de
asprimea unui boier lacom, voinicul din povestea noastră nu era tâlhar, ci doar un țăran cu spatele frânt de poveri dintr-un sat de departe, de dincolo de muntele care trona falnic la marginea cătunului acela în care îl purtaseră, fără voie: iubirea de dreptate și dragostea de semeni. Rănit și sleit de puteri ajunsese, în noaptea fără lună, la fântână cu gândul de a-și astâmpăra setea și de a-și trage sufletul, înainte de a-și pierde urma prin munți înalți și
codri întunecați. Se aplecase anevoie peste fântâna săpată în mal și, ținând în mâna-i tremurândă caucul din lemn de nuc, încerca să scoată apă din fântână pentru a-și ostoi setea și a-și răcori rana, când a zărit pe lespezile de gresie ale fântânii, umbra unei fecioare
care purta o vădană pe umăr. Părea din altă lume, căci se ivise de nicăieri, pășise fără zgomot și nu strigase de spaimă, când îl descoperise în noaptea neagră la poala fântânii, mai mult mort decât viu. Gândise că e o vedenie, apărută înapoia lui ,din pricina suferinței fizice care-i paraliza mintea și trupul și aștepta să dispară, pe nesimțite, așa cm apăruse. Năluca, însă n-a dispărut. A rămas locului și, cu glas mai limpede decat apa, l-a
întrebat șoptit:
- Cine ești?
Trezit ca dintr-o visare, voinicul s-a grăbit să-i răspundă, de teamă ca nu cumva chipul acela frumos, cu glas suav să dispară într-o clipă în lumea nepământeană din care, probabil se ivise...
- Un om... un om obosit. Nu-ți fie teamă!
Năluca s-a apropiat și el a văzut o fată foarte frumoasă, cu chip curat, cu inimă bună, iar fata cu vădana pe umăr i-a văzut rana din piept, haina sfâșiată, ochii aprinși de febră, dar și chipul-i frumos și neînfricat .
- Apa nu întreabă cine ești, a murmurat fata. Potolește setea oricui. Și zicând acestea i-a dat să bea apă din ulcea, i-a spălat rana, i-a bandajat-o cu panglicile desprinse din cosițele ei și a murmurat o rugăciune. Apa a curs peste sângele lui ca o binecuvântare, ca o
iertare. Tânărul a privit-o cu uimire, cu încredere, cu recunoștință și a spus cu voce scăzută:
- Mă cheamă Gheorghe. Fug de biruri și nedreptate. Nu sunt tâlhar, doar n-am mai putut duce povara...
- Eu sunt Ana, a spus misterioasa fată, întrerupând degrabă vorbele lui. Vin în fiecare seară la fântână, oricât de târzie e vremea la care isprăvesc treburile la câmp și prin bătătură... vin să iau apă pentru gospodărie și pentru bătrânii neputincioși din vale ale căror fântâni sunt goale pe vipia zilelor lui Cuptor... Fântâna asta, care ține minte și bucurie și plâns, pesemne va ține minte și că, într-o noapte fără lună, a potolit setea unui om rănit...
Gheorghe o asculta cu luare-aminte, îi vedea chipul curat oglindit în apa fântânii și ochii limpezi ca izvorul de sub piatra rece și, încă i se părea că e înger coborât o clipă pe pământ, să-i oblojească rănile și apoi să își ia zborul spre alti suferinzi cutezători pământeni, care
aveau nevoie de ajutor divin. Oricum ar fi fost, însă, Gheorghe a simțit să-i mulțumească pentru gesturile sale creștinești și a rostit cu stângăcie :
- Dumnezeu să te binecuvânteze pentru tot ajutorul pe care mi l-ai dat. Astă fântâna are apă vie. M-a trezit din morți. Rămâi cu bine și, te rog, nu spune nimănui, că m-ai întâlnit!
- Dar unde mergi, creștine în astă stare? Rămâi o vreme aici până te-i mai întrema și s-o mai liniști potera, ș-apoi treaba dumitale încotro îi apuca.
- Mulțumesc pentru grija ce-mi porți, suflet bun, dar eu sunt fugar, nu pot rămâne, oricât de binecuvântata-i astă fântână cu apă vie.
- Ascultă, omul lui Dumnezeu și de vorba mea că multe zile n-oi avea, de-i încerca a merge oriunde în stare în care te găsești. Rămâi aici, i-a mai spus Ana, cu ochi miloși. Drept e că astă fântână adună la lumina zilei oameni care împart, aici, bucurii și dureri și nu-i loc de ascuns pentru un fugar, dar codrul știe să ascundă. Potera caută îndeobste, la drum și mai anevoie la rădăcina stejarilor seculari. Oi veni zi de zi la vremea când o coborî noaptea peste sat și ți-oi aduce ceva merinde și ți-oi obloji rana. Vei ști că-s la fântână, după
cântecul ce l-oi cânta din frunză.
Ana vorbea cu însuflețire, grav și convingător, încât Gheorghe, uimit de curajul, bunătatea și frumusețea Anei, nu a reușit să spună un cuvânt, decât să o privească cm , fără să aștepte vreo vorbă de la el, și-a pus vădana pe umăr și s-a pierdut în noaptea neagră.
După plecarea Anei, tăcerea adâncă a nopții a pus stăpânire și pe locul fântânii care ține minte. Doar mulțimea de gânduri confuze se încăpățânau să facă zgomot în mintea lui Gheorghe, să îi răvășească viața. Îl frământa cel mai mult gândul că, poate Ana nu exista
decât în închipuirea lui, a omului tânăr îngenunchiat de suferință fizică și sufletească pentru care un vis frumos e ultima bucurie pământească. A dus instinctiv mâna la piept
încercând, parcă să simtă dacă inima-i mai bate sau e, de-o vreme , în lumea celor drepți. Panglicile de bumbac țesut , cu miros de busuioc, încinse peste pieptu lui rănit, il încredințaseră că e încă în lumea cu dor...
Curând, zorii altei zile de vară au deșteptat satul fântânii din Godovana Jidovei și toată suflarea acestuia și-a văzut de treaba sa până-n prânz, până-n amiaz , până-n seară, când, cuminte s-a dus liniștită la culcare. La fântâna, care toate le știe și, minte, le ține, neliniștit era, însă, cântecul din frunză al Anei pentru că, nici ceasurile întregi de când era cântat și nici măcar duioșia lui nu avuseseră ecou în codru și în sufletul lui Gheorghe. Obosită, cu
chipul oglindit în apa vădanei de alături, Ana continua , totuși să își trimită cântecul mesager peste codru. Melodia tristă, de acum , încremenise totul în jur, nu și speranța și simțirea Anei. Înspre miezul nopții, oglinda apei din vădana de la fântână s-a umplut de
frumosul chip al voinicului fugar și de chipul luminos al Anei.
- Iartă-mă, Ana! a rostit Gheorghe cu glas smerit. Iartă-mă! Nu se cade să fiu aici să-ți pun viața-n primejdie. Am pornit să-mi caut tovarășii de pribegie, dar m-am întors din drum să-ți răsplătesc bunătatea cu-n galben, să-ți mai văd o dată chipul... Surprinsă de prezența lui Gheorghe și de vorbele lui, Ana l-a privit cu ochi pătrunzători și i-a spuns răspicat :
- Nu-mi trebuie vreun galben de la tine și nici iertare, la mine n-ai pentru ce-ți cere...
Ana vorbea apăsat și îi întindea, mămăligă și brânză. Gheorghe îi sorbea vorbele și cu recunoștință și umilință i-a spus:
- Îți pui viața în cumpănă pentru mine, fată dragă!
- O pun Gheorghe, și nu doar pentru tine. O pun pentru dreptate, pentru că nici un om nu merită să fie vânat ca o fiară.
În zilele care au urmat Gheorghe s-a ascuns în pădurea de la marginea Padeșului, de unde la lăsarea serii, cobora la frunzișul care foșnea tainic în marginea fântânii din Jidova. Acolo
îl aștept Ana cu trăistuța la brâu, cu vești și povești de peste zi din sat și ,mai cu seamă, de la fântână: „Azi a fost nuntă în sat. Bradul miresei s-a jucat aici la fântână, lângă ghizduri... copiii satului au râs cu poftă când preotul a stropit nuntașii cu aghiasmă ca la
Bobotează... alaltăieri a murit lelea Floarea, azi la oprirea cortegiului, copiii ei au aruncat bănuți în apa din jgheabul fântânii, ca să-și lege lacrima de speranță... fântâna „noastră” adună satul, Gheorghe și toate le tine minte... aici ne știm cu toții la fel...”
Gheorghe asculta cu drag și luare-aminte povestile Anei și ,într-o seară , a privit îndelung spre sat, spre fântână, spre Ana și a spus:
- Apa e mai scumpă decât aurul, Ana!
- Cum poate fi apa mai scumpă decât galbenii? a zâmbit ea.
- Aurul dezbină, Ană! Pentru el frați se ceartă, prieteni se vând. Aurul ridică ziduri, apa adună. Toți venim la ea cu aceiași sete. Nu întreabă cine e bogat și cine e sărac, nu stârnește pizmă... unește oamenii, nu-i alungă.
A tăcut o clipă, apoi a adăugat:
- Haiducii, alături de care am pribegit, au ascuns o oală cu
galbeni lângă izvor, pentru zile negre, ziceau... Dacă aș întinde mâna după aur, m-as face robul lui... eu vreau să rămân om...
Ana l-a privit îndelung, cu drag și, apoi a șoptit:
- Ești mai bogat fără comoară, decât ar fi mulți cu ea, Gheorghe!...
A trecut vara și, zi după zi, fântâna din Godovana Jidovei a adunat oamenii satului cu bucuriile și tristețile lor și, seară după seară, a adunat bucuriile și tristețile mândrului și dreptului „haiduc” Gheorghe și ale preabunei și preafrumoasei Ana.
A venit toamna și într-o amiază ploioasă de Răpciune, la fântâna din Godovana Jidovei, cântecul din frunză al Anei a răsunat peste codru, grav, prea curând și prea trist. Cu pas grăbit, cu inima frântâ de jalea cântecului Anei, „haiducul” neînfricat din povestea
noastră a sosit într-un suflet la fântână. Ana i-a ieșit grăbnic înainte. Gheorghe a îmbrățisat-o cu mare drag, cu dor, cu suferință, cu neputință, cu întelegerea că alegeri nedorite urmau să se întâmple curând, foarte curând...
Ana s-a desprins din brațele lui ca, el să nu-i simtă zbuciumul inimii și cu durere în glas i-a vorbit :
- Ai fost trădat, Gheorghe! Potera-i aproape!...
- Dacă află că m-ai ajutat, rău va fi pentru tine Ană și satul întreg va plăti... a continuat cu îngrijorare, Gheorghe, șirul vorbelor Anei.
- Nu-mi e frică, a răspuns ea, încercând să țină între pleopele-i tremurânde lacrimi nevinovate, de drag , de dor, de amărăciune...
Gheorge s-a apropiat de Ana , ca și cm ar fi vrut să îi memoreze chipul și a rostit în taină:
- Mie mi-e frică, Ana!.. mie mi-e frică... Ana îi asculta vorbele tulburată și se înteba: cm poate să-i fie teamă de ceva omului acesta puternic, neînfricat? În acest timp, Gheorghe își continua șirul gândurilor șoptite:
- Mi-e frică pentru tine Ana, dragă! Penru toti ai satului ăst, mi-e frică... Ești mai curajoasă decăt toți bărbații pe care i-am întâlnit. Mi-ai dat pâine când puteai să mă dai poterei, uitării și... mi-e drag de tine mai mult decât mi-e dragă viata asta pribegită...
Ana a simțit cm totul în jur amuțește și-i lasă, doar ei, liniște să spună ceva ce ar fi trebuit să aibă ecou în toată ființa ei, dar mai ales în inima tânărului pribeag care îi furase inima .
- Știi, Gheorghe și tu-mi esti drag și aș vrea să-mi râmâi aproape o veșnicie!... El a clătinat din cap și a cuprins-o într-o strânsă îmbrățișare.
- Tocmai de aceea nu pot rămâne. Dacă râmân vă pun în primejdie pe tine și pe toți ai tăi. Dacă plec, poate doar eu voi plăti și mai bine să ard ca o făclie, decât să vă mistuie pe voi focul poterei.
- Dar unde vei merge,Gheorghe?
- Nu știu , draga mea, dragă... încotro m-or purta pașii... spre Zănoaga, spre munte, departe de voi... să nu se spună vreodată că din pricina mea a secat liniștea oamenilor satului acesta frumos pe care fântâna, care tine minte, îi unește la tristeți și bucurii.
- Și comoara… și noi…? A întrebat ea cu glas stins.
- Comoara, să rămână în pământ, să ruginească oala și să adoarmă galbenii. Dacă vreodată vor ieși la lumină, să fie ca aducere-aminte că un om a ales apa, nu aurul... Noi… cu voia Domnului… ne-om întâlni negreșit: de-oi fi viu, aici, în lumea cu dor, să împletim cunună de nuntă din panglicile desprinse din cosițelor tale într-o noapte fără lună…de n-oi fi viu, ne-om întâlni, în lumea în care nu-i durere, nici întristare, nici suspin… să împletim din bentițele tale rugăciune de multumire Domnului pentru frumusețea
vremii pe care ne-a dat-o în lumea cu dor, pentru bucuria întâlnirii în lumea celor drepți, în veșnicie …
În zori, Ana a alergat într-un suflet la fântână, vrând parcă să se încredințeze că întâlnirea sa cu Gheorghe din amurg fusese un vis urât, alungat la pragul dintre noapte și zi de primul
cântat al cocoșilor din sat. La fântână, Ana a văzut urma pașilor voinicului frumos,puternic, curajos, însetat de dreptate care-i cucerise inima și a mai zărit una dintre cele două panglici desprinse din cosițele ei pentru a lecui o rană într-o noapte de vară fără lună din cel mai frumos anotimp al vieții ei.
- Dragul meu drag, a șoptit Ana, nu ți-au trebuit comori, ai ales să ne știi în siguranță...
Cu greu oftat, Ana a privit codrul și munții din depărtare, rugându-i cu gând nerostit să-i fie prieteni omului iubit... Apoi, în taină a cântat din frunză un cântec de jale, un cântec de dor. Nu l-a trimis peste întunecate păduri, nici peste locuri stiute doar de haiduci , l-a
trimis către sufletul ei zbuciumat și căte sufletul fântânii care toate le știe, toate le ține minte... Cerul s-a încruntat dintr-o dată , s-a învinețit la față , a tunat și-a fulgerat prevestind parcă, la început de toamnă, o binecuvântată ploaie de vară. Curând stropi reci
de ploaie s-au împletit cu lacrimile Anei și au curs pe pământ ca o izbăvire, ca o împăcare...
Anii au trecut. Satul Anei s-a mutat mai aproape de albia Bistriței, au apărut fântânile cu roată și lanț. Fântânile săpate în mal au rămas vii doar în sufletul celor pentru care au fost cândva pline cu apă vie, fiind animate doar la sfințirea apelor de Bobotează, și de Izvorul Tămăduirii. O altfel de soartă a avut, însă, o vreme, fântana săpată în mal din Godovana Jidovei. Fântâna aceasta, martoră mută a atâtor întâmplări vesele sau triste din viața satului, a fost îngrijită ani de-a rândul de Ana, cea mai frumoasă fată din sat care a refuzat să se mărite vreodată și care venea în fiecare seară la fântână, atingea lespedea rece și șoptea ”Apa ține minte...”
În zorii unei primăverii însorite, de Izvorul Tămăduirii când preotul a sfințit apa fântânii din Jidova, din adânc a strălucit o oală spartă. Copiii au vrut să o scoată, când vocea hotărâtă a unei femei cu chip angelic, în ciuda vârstei înaintate și cu părul alb ca spuma
izvoarelor, i-a oprit:
- Lăsați aurul unde e ! Comoara asta nu ne-a fost dată pentru îmbogățire, ci pentru aducere aminte.
Oamenii au privit-o nedumeriți, în timp ce ea și-a continuat vorbele cu împăcare, cu seninătate, cu dor: nu ne-a fost lăsată ca să ne împartă în bogați și săraci, ci ca să ne amintească de un om care a ales să plece pentru a ne păzi.... Aurul acela nu e avere, e
mărturie. E dovada că iubirea și jertfa pot fi mai grele decât galbenii...
În toamna aceluiași an, într-o zi ploioasă, cu chip senin, cu ghiocei în păr adunați într-o panglică tinerească din bumbac țesut, cu miros de busuioc, Ana a plecat la Domnu’. Conform obiceiului, cortegiul funerar al Anei s-a oprit și la fântâna cu apă vie.
Sătenii au aruncat bănuți în apă. Clinchetul lor nu a sunat a bogăție, ci a dor... Atunci au înțeles cu toții că nu aurul haiducilor făcea locul sfânt, ci iubirea și jertfa celor care păstraseră apa vie, apă care unește, vindecă și adună oamenii laolaltă. Aurul fusese doar o
ispită îngropată. Sfințenia venea din inimile care știau să dăruiască fără să ceară.
Când vântul mângâie dealurile Costeștiului, izvorul fântânii care ține minte, pare că șoptește:
„Adevărata comoară a locului nu e aurul ascuns în pământ, ci sufletul oamenilor care știu să împartă apa, să trăiască în spiritul generozității, al solidarității și al iubirii...”
, comuna Păușești-Măglași, județul Vâlcea
Premiul I, , ediția a VII-a (Tema: Fântânile Costeștiului, izvor de apă vie)
📸Foto: Diaconu Ana-Maria
