29/10/2024
Pe 𝟮𝟵 𝗼𝗰𝘁𝗼𝗺𝗯𝗿𝗶𝗲 s-au împlinit 𝟭𝟰𝟲 de ani de la nașterea 𝗥𝗲𝗴𝗶𝗻𝗲𝗶 𝗠𝗮𝗿𝗶𝗮. Iată cm descria aceasta în memoriile sale oamenii și ținuturile județului Vâlcea pe care avusese ocazia să le viziteze de mai multe ori de-a lungul vieții:
„Un dor de nestăpânit mă duce către văile din Vâlcea; din toate locurile frumoase ale ţării mele, aceasta este cea mai dragă sufletului meu de artist. Tabloul pe care îl voi zugrăvi este unul dintre cele mai frumoase şi stranii din câte am văzut până acum şi mă tem că nu îmi voi găsi cuvintele potrivite pentru a-i reda pe deplin farmecul.
În aceste ţinuturi deluroase ale Vâlcei, omul şi natura au lucrat împreună cu o rară unitate. Aceste locuri paşnice sunt atât de departe de căile ferate şi alte vârtejuri ale vieţii moderne, încât prozaicele îmbunătăţiri nu au pătruns aici ca să-i distrugă frumuseţea; farmecul lor a rămas neatins, păstrând prin urmare ceva din vremurile de altădată. Bisericile, prezente pretutindeni în aceste văi împădurite, sunt construcţii ce aparţin perioadei celei mai bune, când aproape de la sine orice contur creat de mâna omului era frumos. Până şi bisericuţele cele mai modeste au proporţii încântătoare; uneori formele lor sunt atât de delicate şi de neaşteptate, încât stăteam uluiţi în faţa lor întrebându-ne de ce meşterii din zilele noastre nu mai izbutesc să ridice comori desăvârşite ca acestea.
Era credinţa acelor timpuri mai profundă? Era oare sufletul mai simplu şi inspiraţia mai strâns legată de rugăciune? Oricare ar fi explicaţia, arhitecţii zilelor noastre au pierdut acea artă, acel simţ special care impregnează un umil paraclis cu o frumuseţe ce înalţă sufletul spre Dumnezeu.
Aceste tărâmuri vâlcene sunt chiar un vis frumos şi senin, la care mă întorc de fiecare dată, aşa cm drumeţul caută izvorul cu apă proaspătă din care a băut odată. Aici, ţăranii şi-au păstrat portul naţional; fetele îşi brodează ştergarele pe care le vor duce după nuntă în noul lor cămin, ştergare ce vor fi lăsate zestre fiicelor şi nepoatelor lor, adevărate comori ale casei timp de mai multe generaţii, oricât de modestă le-ar fi gospodăria.
Ţăranii de aici sunt nespus de demni – nici cel mai sărac dintre ei nu ştie ce înseamnă să ceară ceva. Ei par să-şi fi găsit mulţumirea în cătunele cuibărite sub copaci umbroşi, în cotul unui deal împădurit. Gospodăriile lor sunt adesea împrăştiate şi uneori poţi vedea câte o căsuţă modestă cocoţată în chip pitoresc la poalele unei păduri, pe malul unui râu năvalnic sau pierdută pe un vârf de deal, ca o oaie rătăcită de turmă.
Neobosiţi şi fără grabă, ţăranii se duc la muncă în tăcere; chipurile lor sunt răbdătoare, iar gesturile – pline de o firească demnitate. Femeile care torc lâna în prag se ridică de câte ori trece cineva. Drepte şi tăcute, ele îşi acoperă cu mâna gura obosită, figuri nobile ale unei munci modeste, mame cu mulţi copii, care nu se plâng de truda lor. Uneori, dându-şi seama cine eram, aceste femei îngenuncheau în prag şi atingeau cu fruntea colbul de pe jos în semn de omagiu; trebuie să fie, desigur, o rămăşiţă a obiceiurilor răsăritene, din vremurile când aparţineau trup şi suflet stăpânului acelor locuri.
Aceste gesturi umile m-au descumpănit întotdeauna. Simţeam mereu nevoia să întind mâna şi să le ridic, fiind stânjenitor pentru mine să fiu tratată ca un fel de zeitate coborâtă pe pământ. Aş putea povesti o viaţă întreagă despre aceste văi şi aceşti oameni, despre căsuţele mici şi albe, despre biserici şi despre codrii plini de umbră, despre ferigile înalte de prin acele locuri şi florile ce cresc grămadă pe câmpii. Le îndrăgeam atât de tare, încât cu mare greutate îmi dau seama că nu mai pot merge la ele acum. Ori de câte ori aveam nevoie de odihnă sau de vreo schimbare, mă îndreptam instinctiv spre aceste ţinuturi.”
𝐅𝐨𝐭𝐨𝐠𝐫𝐚𝐟𝐢𝐞: Regina Maria și principesa Ileana în vizită la Mănăstirea Hurezi, fotografie găsită în arhiva familiei Sacerdoțeanu cu ajutorul doamnei Nicoleta Avram
𝗧𝗲𝘅𝘁: 𝘔𝘢𝘳i𝘢 𝘙𝘦𝘨𝘪𝘯𝘢 𝘙𝘰𝘮𝘢̂𝘯𝘪𝘦𝘪, 𝘛̦𝘢𝘳𝘢 𝘱𝘦 𝘤𝘢𝘳𝘦 𝘰 𝘪𝘶𝘣𝘦𝘴𝘤. 𝘔𝘦𝘮𝘰𝘳𝘪𝘪 𝘥𝘪𝘯 𝘦𝘹𝘪𝘭, Humanitas, 2016.
