15/06/2026
𝐒𝐞𝐦𝐧𝐚𝐥 𝐝𝐞 𝐚𝐮𝐭𝐨𝐝𝐢𝐬𝐭𝐫𝐮𝐠𝐞𝐫𝐞
"𝐼̂𝑛 𝑗𝑢𝑟𝑢𝑙 𝑜𝑟𝑒𝑖 10:25, 𝑎 𝑓𝑜𝑠𝑡 𝑑𝑒𝑡𝑒𝑐𝑡𝑎𝑡 𝑢𝑛 𝑠𝑒𝑚𝑛𝑎𝑙 𝑑𝑒 𝑎𝑢𝑡𝑜𝑑𝑖𝑠𝑡𝑟𝑢𝑔𝑒𝑟𝑒."
Reamintesc că acesta a fost unul dintre mesajele autorităților cu privire la drona ce a explodat în Constanța, în urmă cu câteva zile.
Să sperăm că "semnalul" de autodistrugere, nu este propagat de o manieră coerentă (am putea scrie) în primul rând în planul intern.
De ce revin asupra acestui subiect, tocmai astăzi?!
În cursul zilei de ieri, o frumoasă zi de duminică, condiții propice (ai fi zis) pentru timp de calitate, tihnă și relaxare, președintele României – dl Nicușor Dan a decis să dinamizeze sfârșitul de săptămână (sau ar fi trebuit să scriu: “să dinamiteze”?), anunțând, într-un elan logic și decizional propriu, desemnarea unui nou candidat la funcția de premier,
înțelegând, cu acel prilej, de la domnia sa, aceea că dl Eugen Tomac, până la acel moment, dumnealui însuși, premier desemnat, și-a depus mandatul.
Propunerea este o premieră pentru 𝑑𝑒𝑚𝑜𝑐𝑟𝑎𝑡̦𝑖𝑎 românească, întrucât este pentru prima dată când președintele României desemnează pentru funcția de premier un membru al unui partid politic, fără ca desemnarea să fie rodul unei consultări prealabile cu partidul în discuție, din care să rezulte opțiunea formațiunii politice pentru acea persoană,
nemaivorbind despre momentul pe care îl parcurge România, acela al unor crize suprapuse și prelungite.
Dincolo de multe alte potențiale implicații, inclusiv de natură constituțională (având în vedere desemnarea ce a succedat unei alte desemnări ce nu a fost urmată de alte consultări cu partidele politice; sunt voci potrivit cărora președintele ar fi trebuit să inițieze o altă rundă de consultări, înaintea unei noi nominalizări),
intervin chestiuni de principiu, care nu exclud (defel) o acțiune de tip imixtiune, din partea președintelui, nepermise la acest nivel, mai ales în condițiile în care președintele în exercițiu al României se impune să facă dovada echidistanței și a loialității față de principii.
Altminteri, în clipa în care desemnarea premierului devine rezultatul unei decizii unilaterale, luate în lipsa consultării tuturor actorilor implicați și (poate) fără intenția reală de a asigura/construi un consens politic,
se poate aprecia că sunt serios amenințate echilibrele instituționale, iar noțiuni ca legitimitatea politică, respectiv logica reprezentării parlamentare, sunt puse sub semnul întrebării.
Precedentul, mai ales la acest nivel și mai ales într-un asemenea moment, poate deveni periculos.
În tot acest timp, niciun cuvânt, din partea președintelui Nicușor Dan, despre formațiunea politică/politicienii care au declanșat această criză guvernamentală,
(pentru a înlătura orice potențial de confuziune, mă refer la inițiatorii moțiunii de cenzură).
La momentul acesta mai sunt doar câteva săptămâni până ce se va împlini termenul limită până la care mai putem accesa fonduri din PNRR, iar România nu are de săptămâni bune un guvern cu puteri depline și nici nu se întrevede prea curând un asemenea scenariu.
De parcă toate acestea nu ar fi fost îndeajuns, un partid parlamentar solicită tot mai vocal, alegeri anticipate și sunt voci care alimentează, de ceva vreme, ideea suspendării președintelui,
iar președintele acționează într-un fel în care, în mod paradoxal, am putea scrie că legitimează asemenea narațiuni.
Cine să fie acei oameni din exteriorul (sau, mai degrabă, din interiorul României), acele forțe din exteriorul (sau, poate în egală măsură, din interiorul României) care să își dorească într-atât de mult ca țara noastră să parcurgă o asemenea (și extrem de periculoasă) degringoladă?!
Revenind la titlul acestei postări, la finele lunii mai, respectiv la începutul lunii iunie, la interval de doar câteva zile, de la un incident la altul, pe teritoriul României, au zburat nestingherite, o dronă aeriană, respectiv, în cel de-al doilea caz, o dronă maritimă,
fiecare dintre acestea, în final, explodând.
În ambele situații, puțin a lipsit să ne confruntăm cu o tragedie.
În ambele situații, răspunsul autorităților a relevat incoerență legislativă și instituțională, lanțul de comandă, coordonarea și procedurile fiind neclare, drept care responsabilitatea a fost pasată de la Garda de Coastă, la Compania Națională Administrația Porturilor Maritime Constanța și până la poliție, apărare, protecție civilă, etc.
Doar cu titlu de exemplu, cu un grad ridicat de certitudine, drona care a explodat în Constanța a fost descoperită în jurul orei 6 dimineața, iar ISU, potrivit comunicatelor oficiale, a aflat în jurul orei 10:00, aproximativ 4 ore mai târziu.
Este adevărat că normele de drept internațional și regulile de angajare fac ca sistemele de apărare clasice să deschidă focul numai când sunt îndeplinite anumite condiții, iar militarii români nu au voie să tragă preventiv peste frontieră, în spațiul aerian al Ucrainei, spre exemplu.
Aceștia trebuie să aștepte ca drona să pătrundă efectiv în spațiul aerian românesc, condiții în care, prin regulile de angajare stabilite, comandanții militari sunt obligați să aplice principiul prudenței, deschizând focul doar dacă traiectoria dronei reprezintă un pericol iminent pentru populație sau infrastructura critică.
Dar cu toate că trebuie conștientizat permanent faptul că riscul producerii de daune colaterale, ca urmare a acțiunilor militare este major, iar timpul de reacție al militarilor este extrem de scurt (din cauza limitărilor de ordin tehnic sau aspectelor procedurale),
la fel de adevărat este că soluția cu cel mai scăzut risc colateral posibil pentru distrugerea unor astfel de drone (Geran) este reprezentată de utilizarea dronelor interceptoare, iar până în prezent, din motive pe care nu le cunoaștem, factorii de decizie din România nu au evaluat corect situația de securitate de la frontieră și/sau nu au înțeles urgența adaptării tehnologice,
iar cei care au înțeles, asumă riscuri personale și profesionale consistente tocmai pentru a promova proiecte responsabile de înzestrare, sporire a capacităților industriale naționale, accesare de fonduri europene, construire de structuri și mecanisme coerente de reziliență.
În mod ironic, în urmă cu un an, România propunea construirea unui hub european de securitate maritimă la Constanța.
De atunci și până în prezent, nu s-a materializat încă nimic în acest sens.
Se cuvine a fi menționat înclusiv faptul potrivit căruia statul român nu are același tip de jurisdicție asupra Zonei Economice Exclusive, cm are asupra teritoriului național, iar Zona Economică Exclusivă nu este acoperită de garanții NATO.
Experții militari semnalează că România are nevoie urgent de capabilități (ambarcațiuni multirol, roboți) pe care nici Forțele Navale, nici Garda de Coastă, nu le dețin în prezent.
Cele două incidente, recente, cu drone, ne-au arătat de o manieră clară și profund îngrijorătoare cât de vulnerabili suntem ca țară, cât de expuși suntem ca cetățeni, în România actuală!
Întârzierile și blocajele inadmisibile în consolidarea rezilienței frontierei, a infrastructurilor critice, a securității maritime, ne vulnerabilizează, pe zi ce trece mai mult, în condițiile unui climat extern complicat, periculos, cu un punct de fierbere, extrem de ridicat, atins.
Ceea ce este de natură să ne îngrijoreze cu adevărat nu este doar lipsa de resurse, ci și decalajul dintre resursele pe care le avem și viteza cu care le transformăm în capabilități concrete și adaptate la realitatea de la frontieră.
Pe fondul acesta de lipsă acută de agilitate instituțională și, implicit, de fragilitate extinsă, cu un guvern interimar, fără anvergură decizională,
cu un președinte care asumă acțiuni/declarații din ce în ce mai discutabile, unele dintre acestea, de neînțeles,
și mai ales câtă vreme ritmul decizional și asumarea riscurilor operaționale rămân adeseori în urma evoluției amenințărilor, nu doar cetățenii României se simt vulnerabili, ci și aliații cu care încă întreținem diverse forme de parteneriat.
