22/06/2026
Congresul
Surprinzător mi-am amintit de Oberth, dar nu pentru că toți își lăsaseră acasă iile și veniseră în straie nemțești, ci pentru că după lansare avea loc prima desprindere a treptei unu. Racheta își continua zborul.
Speranța tuturor însă era oarecum rezervată, oamenii zâmbeau și se salutau elegant, dar li se citeau în ochi înfrângeri nenumărate. Pentru că nu, nu erau oameni noi, născuți ieri, plini de idealuri și credință. Oamenii erau ca noi toți, vechi, în costum elegant, dar fiecare purta câte un sac mare în spate, asta îi făcea să se miște oarecum ciudat prin sala aceea somptuoasă cu coloane imperiale. Da, un sac mare de înfrângeri, de nedreptăți și speranțe spulberate.
Dar toți erau români, se simțea asta din afara clădirii și nu din modul în care erau parcate mașinile, ci dintr-o vibrație stranie care ne face pe noi românii să ne recunoaștem între noi, cu tot cu acel sac plin de regrete, dar cu o inimă pregătită pentru o nouă luptă, însă nu împotriva oricui și mai ales nu oricum. Asta îi făcea de fapt să fie conservatori prin definiție.
Părea mai degrabă un congres al contabililor. Fiecare îl socotea pe fiecare, iar măsura nu era ordinea, sau libertatea, nici chiar prosperitatea, măsura era țara.
Simplu românește, într-un cuvânt, între două zâmbete se măsurau între ei cât de vrednici sunt, câtă omenie, câtă cinste. Îmi plăcea să îi privesc, chiar dacă nu îi auzeam, puteam vedea cele două zâmbete: primul binevoitor întotdeauna, al doilea… sincer sau fals, după cm era socoteala.
Erau împreună însă, gata să nu lase pe nimeni în urmă, gata să își pună viețile una peste alta pentru a construi ceva. Nicidecum gata să se războiască, așa cm s-ar fi așteptat oricine ar fi văzut afișele sau steagurile fluturând. Dar nu oricine înțelegea că tocmai în acea dârzenie, tocmai în acel sac greu de pe umeri stătea puterea lor.
Nu era entuziasm, era doar un românesc și apăsat rost. Un rost bun care face pământul să rodească și țara să fie socotită ca propria lor casă.
Nu, nu erau mulți, erau atâți cât trebuie. Și au făcut ce trebuia în hainele acelea nemțești elegante. Dar sigur în drumul lung spre casă, de o parte sau de cealaltă a Carpaților, au mai socotit încă, pentru ca mâine să fie iar ei înșiși în țara lor, dincolo de cuvinte.
Cristian Fara