Clubul Amiralilor

Clubul Amiralilor Contact information, map and directions, contact form, opening hours, services, ratings, photos, videos and announcements from Clubul Amiralilor, Armed forces, Constanta.

Asociaţia "Clubul Amiralilor" este o asociaţie neguvernamentală, autonomă şi apolitică, constituită în scopul afirmării şi menţinerii unor relaţii colegiale între amiralii României.

Astăzi pe mare – 17.09: momente decisive în istoria navală„Pe mare, fiecare decizie schimbă cursul istoriei.”Pe mare, o ...
17/09/2026

Astăzi pe mare – 17.09: momente decisive în istoria navală
„Pe mare, fiecare decizie schimbă cursul istoriei.”

Pe mare, o decizie luată într-un timp foarte scurt poate produce efecte care se întind mult dincolo de orizontul unei nave. La 17 septembrie, istoria navală ne poartă din Canalul Mânecii al secolului al XVII-lea până în Atlanticul și Pacificul celui de-al Doilea Război Mondial, prin patru situații în care informația, surprinderea, riscul și capacitatea de a decide au avut consecințe mult mai mari decât momentul în care au fost luate deciziile.

1666 – Bătălia de la Dungeness

La 17 septembrie 1666, în timpul celui de-al Doilea Război Anglo-Olandez, în apropiere de Dungeness, în Canalul Mânecii, o escadră franco-olandeză comandată de Job Forant a întâlnit o forță engleză condusă de amiralul Thomas Allin. Franco-olandezii încercau să ajungă în Olanda pentru a se uni cu principala flotă olandeză, dar Allin a trecut la urmărire și atac. Vremea nefavorabilă și vizibilitatea redusă au transformat confruntarea într-o succesiune de ciocniri, mai multe nave franco-olandeze fiind grav avariate.
În timpul luptei, Le Rubis, o navă franceză de aproximativ 60 de tunuri, s-a desprins de formație și a ajuns izolată în apropierea flotei engleze. Comandantul său, Gilles de La Roche-Saint-André, a identificat prea târziu adversarul, iar nava, depășită numeric, a fost nevoită să se predea. Victoria englezilor s-a soldat cu aproximativ 400 de prizonieri și cu pierderi de circa 70 de oameni în rândurile lor.
Detaliu: Le Rubis nu a fost distrusă. Capturată de englezi, a intrat în Marina Regală sub numele HMS French Ruby și a rămas în serviciu până în 1686.
Lecție învățată: În războiul naval cu vele, pierderea coeziunii formației și izolarea unei nave puteau transforma rapid o situație tactică dificilă într-o pierdere de navă.

1939 – Scufundarea portavionului HMS Courageous

La 17 septembrie 1939, la numai două săptămâni de la intrarea Marii Britanii în război, portavionul britanic HMS Courageous patrula în Atlanticul de Nord, în largul coastelor Irlandei, când a fost atacat de submarinul german U-29, comandat de căpitanul-locotenent Otto Schuhart. Courageous, însoțit de mai multe distrugătoare, executa misiuni de vânătoare antisubmarin, când U-29 a reușit să se apropie nedetectat. La 20:11, submarinul a lansat o salvă de torpile, dintre care una a lovit portavionul în babord. Nava a fost grav avariată și s-a scufundat la 20:20, în aproximativ nouă minute, luând cu ea 519 oameni; 687 de membri ai echipajului au fost salvați. Pierderea a determinat Royal Navy să renunțe la folosirea portavioanelor în astfel de patrule antisubmarin, schimbare importantă în doctrina navală britanică la începutul războiului.
Detaliu: Courageous a fost primul portavion britanic pierdut în cel de-al Doilea Război Mondial, iar scufundarea sa a fost și una dintre primele mari victorii obținute de un submarin german împotriva unei nave de război britanice.
Lecție învățată: Un portavion, oricât de puternic și bine protejat, devenea vulnerabil atunci când era folosit într-un rol care îl expunea direct submarinelor; pierderea Courageous a demonstrat necesitatea separării clare între proiecția aeronavală și vânătoarea antisubmarin.

1940 – Scufundarea SS City of Benares

La 17 septembrie 1940, în plină ofensivă germană asupra Marii Britanii, cargoul britanic SS City of Benares traversa Atlanticul de Nord în cadrul unui convoi spre Canada. La bord se aflau 90 de copii britanici, trimiși peste ocean prin programul guvernamental Children’s Overseas Reception Board (CORB), creat pentru a-i scoate din calea bombardamentelor și a-i plasa în familii canadiene. Din iulie până în septembrie 1940, peste 2.600 de copii fuseseră evacuați oficial prin acest program, într-o încercare de a-i pune la adăpost de războiul care amenința direct Marea Britanie.
În seara zilei de 17 septembrie, submarinul german U-48, comandat de Heinrich Bleichrodt, a atacat convoiul și a lovit City of Benares cu o torpilă. Nava a fost grav avariată și s-a scufundat rapid, iar haosul de la bord a făcut extrem de dificilă evacuarea. Dintre copiii aflați pe navă, 77 au murit, iar tragedia a provocat un puternic șoc în opinia publică britanică. Pentru cei rămași în viață, salvarea a însemnat ore și zile petrecute în bărci de salvare, în Atlanticul rece și agitat.
Pierderile au schimbat imediat politica britanică: evacuarea oficială a copiilor peste ocean a fost oprită, iar toate călătoriile CORB planificate au fost anulate. Astfel, scufundarea unei singure nave, produsă în noaptea de 17 septembrie, a închis una dintre cele mai neobișnuite operațiuni umanitare maritime ale Marii Britanii din timpul războiului.
Detaliu: Cu numai câteva săptămâni înainte, un alt vas care transporta copii britanici, SS Volendam, fusese torpilat, dar toți pasagerii fuseseră salvați. După tragedia City of Benares, însă, autoritățile britanice au considerat că riscul traversării Atlanticului devenise prea mare pentru copii.
Lecție învățată: Într-un război submarin, chiar și o operațiune concepută în scop umanitar devine parte a riscului strategic al războiului maritim; protecția civililor depinde, în ultimă instanță, de capacitatea de a controla și securiza comunicațiile maritime.

1944 – USS Barb și scufundarea portavionului Un'yō

La 17 septembrie 1944, în Marea Chinei de Sud, submarinul american USS Barb, comandat de comandorul Eugene B. Fluckey, patrula în apropierea Filipinelor când a interceptat un convoi japonez. Printre navele acestuia se afla portavionul de escortă Un'yō, folosit pentru transportul și protejarea aeronavelor și pentru sprijinirea comunicațiilor maritime japoneze. Barb a manevrat pentru o poziție favorabilă de atac și a lansat torpile asupra formației japoneze. Una dintre torpile a lovit Un'yō, provocând explozii și avarii atât de grave încât portavionul s-a scufundat în scurt timp. Atacul a dus și la pierderea petrolierului Azusa Maru, iar numeroși membri ai echipajelor navelor japoneze au fost uciși. Pentru Japonia, pierderea Un'yō a însemnat dispariția unei nave care contribuia la menținerea legăturilor maritime și la transportul aeronavelor într-un moment în care războiul submarin american afecta tot mai grav sistemul logistic nipon.
Detaliu: Un'yō nu fusese construit inițial ca portavion; era una dintre navele japoneze de pasageri transformate în portavioane de escortă în timpul războiului, o soluție prin care Japonia încerca să-și adapteze rapid flota la necesitățile războiului.
Lecție învățată: În războiul maritim al Pacificului, submarinul putea lovi decisiv nu doar navele de luptă, ci și infrastructura mobilă care susținea logistica și capacitatea aeronavală a adversarului.

Ceea ce unește aceste patru episoade nu este tipul navelor sau natura confruntărilor, ci raportul dintre decizie, informație și risc. În aproape trei secole, s-a schimbat radical tehnologia navală, însă a rămas aceeași nevoie de a înțelege rapid situația și de a transforma informația disponibilă într-o decizie eficientă. La Dungeness, izolarea unei nave a transformat o situație tactică într-o captură; în 1939, pierderea Courageous a dus la schimbarea unei concepții operaționale, iar în 1940 scufundarea City of Benares a modificat o politică de evacuare. În 1944, Un'yō a devenit la rândul său victima unui război submarin care lovea nu doar navele de luptă, ci și mecanismele logistice care susțineau puterea navală japoneză. Astfel, efectele unei acțiuni pe mare nu se opresc niciodată la locul și momentul în care aceasta s-a produs: ele pot modifica doctrine, politici, capacități operaționale și chiar cursul unei campanii. Marea nu oferă aproape niciodată certitudini, iar tocmai această combinație de timp limitat, informație incompletă și consecințe greu de anticipat face ca decizia navală să fie atât de importantă. Privite împreună, cele patru momente ale zilei de 17 septembrie ne arată, fiecare în felul său, de ce pe mare fiecare decizie schimbă cursul istoriei.

Documentare și surse
Articol documentat prin confruntarea mai multor surse istorice și navale: arhive și colecții ale U.S. Naval History and Heritage Command, The National Archives (UK), muzee navale, lucrări și monografii de specialitate, cronologii istorice și surse enciclopedice reputabile.
Pentru imagini au fost urmărite cu prioritate arhivele navale, muzeele și colecțiile fotografice istorice, fiecare imagine urmând să fie verificată și atribuită unei surse identificabile.

Astăzi pe mare – 16.09: momente decisive în istoria navală„Pe mare, fiecare decizie schimbă cursul istoriei.”16 septembr...
16/09/2026

Astăzi pe mare – 16.09: momente decisive în istoria navală
„Pe mare, fiecare decizie schimbă cursul istoriei.”

16 septembrie a adus, de-a lungul timpului, pe mări și oceane foarte diferite, situații în care câteva minute sau o singură decizie au putut schimba rezultatul unei acțiuni. În 1917, o eroare de identificare a transformat două nave britanice în adversari; în 1943, o armă ghidată a demonstrat vulnerabilitatea unui cuirasat; în 1944, două mici vedete au pătruns sub foc pentru a salva un pilot, iar în 1958 un submarin a demonstrat o nouă formă de proiecție strategică. Iar pentru această dată există și o interesantă legătură cu epoca lui Napoleon: la 16 septembrie 1805, împăratul îi transmitea amiralului Villeneuve ordinul de a părăsi Cádiz și de a se îndrepta spre Napoli, într-una dintre verigile lanțului de decizii care avea să ducă la Trafalgar.

1917 – HMS G9: torpila care a transformat o navă britanică în „inamic”

În noaptea de 16 septembrie 1917, în apele dintre Shetland și coasta Norvegiei, submarinul britanic HMS G9, comandat de locotenent-comandorul Byron Plantagenet Cary, se afla în patrulare, în timp ce distrugătorul HMS Pasley escorta un convoi spre Lerwick. Marea era agitată, ploua puternic și vizibilitatea era redusă, iar echipajul lui G9 fusese avertizat că în zonă se afla un submarin german.
Pasley folosea o lumină albă la catarg pentru a putea fi identificat de navele comerciale rămase în urmă. Cary a interpretat lumina drept semnătura unui U-Boot și a ordonat lansarea a două torpile: prima a lovit pupa distrugătorului, dar nu a explodat, iar a doua a trecut prinapoia navei.
Văzând siajul submarinului, echipajul de pe Pasley a considerat că este atacat și a manevrat pentru a-l lovi. Cary și-a dat seama de eroare și a încercat să transmită un semnal luminos, însă era prea târziu: Pasley a izbit G9 în apropierea mijlocului navei, iar submarinul s-a scufundat în mai puțin de un minut. Din echipajul lui G9, doar un singur om a supraviețuit, în timp ce Pasley, avariată la prova, a rămas în stare să-și continue misiunea.
Ancheta britanică nu a atribuit ulterior nicio vină echipajului de pe Pasley. Episodul a rămas unul dintre cele mai dramatice cazuri de „foc fratricid” naval din Primul Război Mondial: două nave britanice, aflate în aceeași zonă, s-au identificat reciproc drept inamic.
Detaliu: Singurul supraviețuitor, fochistul William Drake, a fost recuperat din apă de echipajul lui Pasley. El avea să supraviețuiască războiului.
Lecție învățată: În războiul submarin, identificarea pozitivă a țintei și comunicarea între propriile forțe sunt la fel de importante ca armamentul; în condiții dificile de vizibilitate, o eroare de identificare poate transforma în câteva secunde o unitate proprie în adversar.

1943 – HMS Warspite și bomba Fritz X

La 16 septembrie 1943, în timpul luptelor de la Salerno, cuirasatul britanic HMS Warspite sprijinea cu artileria sa trupele aliate de pe țărm. Veterană a Primului Război Mondial și una dintre cele mai puternice nave de foc ale Aliaților, Warspite avea să fie lovită de o armă care anunța o schimbare majoră în războiul naval.
În timp ce se îndepărta de poziția de tragere, nava a fost atacată de bombardiere germane Dornier Do 217, care au lansat bombe planante ghidate Fritz X. O bombă a străpuns șase punți și a explodat în compartimentul cazanului nr. 4, scoțând din funcțiune instalația de propulsie; o a doua a căzut foarte aproape, provocând o breșă și inundarea navei cu peste 5.000 de tone de apă.
Warspite a rămas fără propulsie și a fost grav avariată, dar echipajul a reușit să mențină nava pe linia de plutire. Ea a fost ulterior remorcată la Malta pentru reparații, iar faptul că a supraviețuit loviturii a demonstrat atât rezistența construcției, cât și capacitatea echipajului de a limita efectele avariilor.
Atacul de la 16 septembrie a arătat însă că blindajul și artileria antiaeriană nu mai erau suficiente pentru protejarea navelor de mare valoare împotriva a**elor ghidate de precizie. Aliații au început să folosească tot mai eficient aviația de vânătoare, perdelele de fum și, ulterior, mijloacele de bruiaj pentru a contracara această nouă amenințare.
Detaliu: Warspite fusese adusă la Salerno tocmai pentru a-și folosi artileria grea împotriva pozițiilor germane de pe uscat; în câteva minute, nava care proiecta putere asupra țărmului a devenit ea însăși ținta unei a**e lansate de la mare altitudine.
Lecție învățată: Apariția a**elor ghidate a demonstrat că protecția unei nave de mare valoare trebuia să includă apărarea împotriva sistemului de atac în ansamblu, nu doar blindajul și artileria proprie.

1944 – Wasile Bay: două vedete rapide împotriva unui țărm întreg

La 16 septembrie 1944, în Wasile Bay, pe insula Halmahera, locotenentul Arthur M. Preston, comandantul Escadrilei 33 de vedete torpiloare, a pornit într-o misiune de salvare a pilotului american Ensign Harold Thompson, doborât în apropierea unui sector de coastă japonez puternic apărat. Pentru a ajunge la el, Preston a condus PT-489 și PT-363 prin aproximativ 60 de mile de ape minate și apoi prin strâmtoarea de acces în golf, apărată de baterii de coastă.
Cele două vedete au fost respinse de două ori de focul japonez, dar au revenit sub protecția unei perdele de fum create de aviație. Ajunse în apropierea pilotului, la circa 150 de metri de țărm, PT-urile au intrat din nou sub foc și au reușit să-l ia la bord.
Retragerea a fost la fel de periculoasă: avioanele de acoperire au fost nevoite să plece din cauza lipsei de combustibil, iar cele două vedete au traversat cu viteză mare zona minată și focul bateriilor de coastă. În timpul retragerii au scufundat cu tunurile de 40 mm și o mică navă cargo japoneză.
După aproximativ două ore și jumătate sub foc, Preston și cele două echipaje au ieșit din golf fără pierderi de vieți omenești și cu doar avarii superficiale produse de schije. Pentru această acțiune, Preston a primit ulterior Medalia de Onoare, iar misiunea de la 16 septembrie a rămas una dintre cele mai remarcabile operațiuni de salvare executate în războiul din Pacific.
Detaliu: Pilotul fusese în apă timp de aproximativ 11 ore înainte de salvare și era atât de epuizat încât nu mai putea parcurge singur ultimii metri până la vedetă; doi oameni din echipaj au intrat în apă pentru a-l recupera.
Lecție învățată: Într-o operațiune de salvare în litoralul controlat de adversar, viteza, surpriza, acoperirea și coordonarea între forțele navale și aeriene pot transforma o misiune aparent imposibilă într-una realizabilă.

1958 – USS Grayback și Regulus II

La 16 septembrie 1958, submarinul american USS Grayback (SSG-574) a lansat în Pacific o rachetă Regulus II către ținta de la Edwards Air Force Base, aflată la aproximativ 200 de mile. Pentru Grayback, nava specializată în transportul și lansarea rachetelor Regulus, momentul demonstra capacitatea submarinului de a proiecta putere asupra unor ținte terestre aflate la mare distanță.
Regulus II era o rachetă de croazieră concepută pentru viteze supersonice și pentru transportul unei încărcături nucleare. Lansarea de la 16 septembrie a demonstrat practic capacitatea submarinului de a folosi această nouă categorie de armament și a ilustrat direcția în care se îndrepta războiul naval în plină confruntare strategică a Războiului Rece.
Dar soluția avea să fie depășită rapid. În același an, programul Regulus II a fost abandonat în favoarea rachetei balistice Polaris, care putea fi lansată de pe submarine aflate în imersiune și oferea o capacitate strategică mult mai greu de contracarat. Astfel, testul de la 16 septembrie 1958 a fost în același timp demonstrația unei capacități noi și unul dintre ultimele momente ale unei concepții care avea să fie înlocuită.
Detaliu: Racheta lansată de Grayback transporta și un mic pachet de corespondență, iar Marina SUA a consemnat evenimentul drept prima cursă poștală cu rachetă.
Lecție învățată: În competiția tehnologică a Războiului Rece, o capacitate militară funcțională putea deveni rapid depășită dacă o tehnologie nouă oferea o soluție strategică net superioară.

Cele patru povești nu sunt legate prin aceeași mare, aceeași flotă sau aceeași tehnologie, ci printr-un element comun: decizia. Un comandant trebuie să distingă o navă proprie de una inamică, să înțeleagă o amenințare tehnologică nouă, să hotărască dacă riscul unei misiuni de salvare este acceptabil sau să recunoască momentul în care o tehnologie revoluționară nu mai este suficientă. Consecințele acestor alegeri au fost foarte diferite, de la pierderea unei nave și a aproape întregului ei echipaj până la salvarea unui om sau apariția unei noi forme de descurajare strategică. Ele arată că puterea navală nu poate fi redusă nici la numărul de nave, nici la calibrul tunurilor, nici la performanța unei a**e. Ea este rezultatul întâlnirii dintre oameni, informații, tehnologie, doctrină și capacitatea de a lua decizia potrivită în momentul potrivit. Iar marea nu oferă niciodată certitudinea că acea decizie va avea consecința anticipată. Tocmai de aceea, istoria acestor patru zile de 16 septembrie ne conduce firesc la concluzia care le unește pe toate: pe mare, fiecare decizie schimbă cursul istoriei.

Documentare și surse
Articol documentat pe baza unor surse istorice și instituționale, între care Naval History and Heritage Command (U.S. Navy), Congressional Medal of Honor Society, arhive și colecții navale, cronologii și baze de date istorice specializate, precum și surse muzeale și documentare dedicate navelor și operațiunilor prezentate. Pentru imagini au fost utilizate, cu prioritate, colecții și arhive oficiale ale muzeelor, marinelor militare și instituțiilor istorice, verificându-se, acolo unde a fost posibil, data, identificarea navei și contextul imaginii.

Astăzi pe mare – 15.09: momente decisive în istoria navală„Pe mare, fiecare decizie schimbă cursul istoriei.”15 septembr...
15/09/2026

Astăzi pe mare – 15.09: momente decisive în istoria navală
„Pe mare, fiecare decizie schimbă cursul istoriei.”

15 septembrie aduce în istoria mărilor și oceanelor patru momente foarte diferite, desfășurate în contexte istorice și militare distincte. De la Manhattanul anului 1776 până la Inchonul anului 1950, ceea ce le apropie nu este epoca, nava sau teatrul de operații, ci felul în care o acțiune desfășurată pe mare poate modifica ceea ce se întâmplă pe uscat și poate schimba evoluția unui conflict. În aproape două secole, tehnologia navală, tactica și modul de folosire a mării s-au transformat radical, dar marea a rămas același spațiu al riscului, al oportunității și al deciziei.

1776 – Kip's Bay: focul naval care a deschis drumul spre Manhattan

La 15 septembrie 1776, în timpul campaniei britanice pentru controlul New Yorkului, Royal Navy a sprijinit debarcarea trupelor britanice și germane la Kip's Bay, pe malul estic al Manhattanului. Cinci nave de război – Phoenix și Roebuck, ambele de 44 de tunuri, alături de Orpheus, Carysfort și Rose – s-au apropiat de țărm și au ocupat poziții de tragere asupra fortificațiilor americane.
În jurul orei 11, navele au deschis focul asupra pozițiilor de pe coastă și asupra terenului din apropiere, în timp ce aproximativ 84 de ambarcațiuni încărcate cu infanterie britanică și grenadieri hessieni se pregăteau să traverseze East River dinspre Newtown Creek. Focul naval a continuat până când bărcile au început deplasarea spre țărm, asigurând acoperirea directă a debarcării.
Forțele de debarcare, comandate de generalul William Howe, au ajuns la Kip's Bay în timp ce apărarea americană ceda sub presiunea bombardamentului. Trupele americane s-au retras, iar britanicii au putut constitui rapid un cap de pod pe Manhattan și au început înaintarea spre nord.
Acțiunea navală din acea dimineață a avut consecințe mult mai mari decât dimensiunea propriu-zisă a debarcării: retragerea americană a permis britanicilor să ocupe rapid partea sudică a Manhattanului și să amenințe liniile de retragere ale forțelor lui George Washington. Până la sfârșitul zilei, britanicii își consolidaseră poziția pe insulă, iar New Yorkul devenise practic imposibil de menținut de către americani.
Detaliu: Jurnalul lui Frederick Mackenzie consemnează că navele au fost așezate atât de aproape de pozițiile americane încât focul lor a fost executat direct asupra tranșeelor și pădurii adiacente.
Lecție învățată: Într-o operațiune amfibie, superioritatea navală poate transforma o poziție terestră pregătită pentru apărare într-una imposibil de menținut dacă focul de pe mare este sincronizat cu momentul debarcării.

1916 – Foucault: prima victimă a războiului antisubmarin din aer

La 15 septembrie 1916, în timpul Primului Război Mondial, submarinul francez Foucault patrula în apele Adriaticii, în apropierea bazei austro-ungare de la Cattaro, astăzi Kotor, Muntenegru. Nava, un submarin din clasa Brumaire, se afla sub comanda locotenentului de marină Léon Dévin și executa o misiune de supraveghere în imersiune, în cadrul operațiunilor franco-italiene împotriva forțelor austro-ungare.
În dimineața zilei de 15 septembrie, Foucault naviga la aproximativ 10 metri adâncime, când a fost observat de două hidroavioane austro-ungare Lohner L, L.132 și L.135, decolate de la baza de hidroavioane Kumbor. Aproximativ la ora 14:00, cele două aparate au atacat submarinul cu bombe, exploziile provocând avarii grave la instalațiile electrice, la periscop și la sistemele de imersiune și compromițând capacitatea navei de a continua navigația sub apă.
Comandantul Dévin a încercat să ducă submarinul la o adâncime mai mare, dar avariile nu au mai permis menținerea controlului. Foucault a fost obligat să iasă la suprafață, iar după evaluarea situației Dévin a ordonat echipajului să abandoneze nava și a dispus scufundarea ei pentru a împiedica capturarea submarinului.
Unul dintre hidroavioane a amerizat lângă submarin și a preluat comandantul, în timp ce ceilalți membri ai echipajului au fost salvați de torpilorul austro-ungar 100 M, care a sosit la scurt timp. Nu au existat victime în rândul echipajului, dar Foucault a fost pierdut, iar acțiunea din 15 septembrie 1916 a devenit prima scufundare a unui submarin în urma unui atac aerian consemnată în războiul naval.
Detaliu: raportul lui Dévin consemnează că, după primele explozii, submarinul a suferit o avarie atât de serioasă încât periscopul și cârmele de imersiune au devenit inutilizabile.
Lecție învățată: atacul asupra Foucault a demonstrat că submarinul nu mai putea considera imersiunea o protecție suficientă împotriva unei amenințări aeriene și a anticipat dezvoltarea războiului antisubmarin tridimensional, în care suprafața, adâncimea și spațiul aerian deveneau simultan câmpuri de luptă.

1942 – USS Wasp: șase torpile care au lovit trei nave

La 15 septembrie 1942, în apele de la sud de insula San Cristobal, USS Wasp (CV-7) asigura, împreună cu alte nave americane, protecția unui convoi care transporta Regimentul 7 pușcași marini și materiale de întărire către Guadalcanal. Portavionul, comandat de căpitanul Forrest P. Sherman, tocmai încheiase o secvență de lansare și recuperare a aeronavelor, moment în care era deosebit de vulnerabil.
La aproximativ ora 14:45, submarinul japonez I-19, comandat de locotenent-comandorul Takaichi Kinashi, a reușit să treacă nedetectat prin ecranul de escortă și a lansat toate cele șase torpile din tuburile prova, de la mai puțin de 1.000 de yarzi. Cel puțin două, probabil trei, au lovit Wasp în tribord, provocând imediat explozii și incendii violente și o înclinare de 15°.
Loviturile au rupt conductele principale de incendiu din zona prova, astfel încât echipajul nu a mai putut alimenta eficient instalațiile de stingere. Incendiile au cuprins rapid hangarul și zona instalațiilor de aviație, iar exploziile succesive ale combustibilului, muniției și bombelor au făcut imposibilă redresarea situației, în ciuda eforturilor echipajului.
Efectul salvei lui I-19 nu s-a limitat însă la portavion. Celelalte torpile au continuat pe direcții diferite și au lovit cuirasatul USS North Carolina și distrugătorul USS O'Brien, astfel încât o singură salvă submarină a afectat simultan trei nave americane. North Carolina a fost scoasă temporar din acțiune pentru reparații, iar O'Brien, deși a reușit inițial să continue marșul spre Pearl Harbor, s-a rupt și s-a scufundat patru zile mai târziu.
La bordul Wasp, incendiile nu au mai putut fi controlate, iar la ora 21:00, după aproximativ șase ore de la atac, distrugătorul USS Lansdowne a primit ordinul de a scufunda portavionul grav avariat. Wasp a fost abandonat și scufundat în aceeași seară, iar pierderea sa a lăsat USS Hornet drept singurul portavion american de flotă operațional în teatrul sud-vestic al Pacificului.
Detaliu: Wasp a fost atacat imediat după încheierea unei secvențe de lansare și recuperare a aeronavelor, când operațiunile de pe puntea de zbor îl făceau deosebit de vulnerabil; documentele U.S. Navy consideră că momentul ales de I-19 a contribuit decisiv la eficiența atacului.
Lecție învățată: atacul din 15 septembrie a demonstrat efectul disproporționat pe care îl poate produce o singură salvă de torpile bine plasată împotriva unei formații navale, mai ales atunci când submarinul reușește să pătrundă nedetectat în interiorul ecranului de escortă.

1950 – Inchon: debarcarea care a schimbat cursul războiului din Coreea

La 15 septembrie 1950, forțele Națiunilor Unite au declanșat la Inchon, pe coasta de vest a Coreei, una dintre cele mai îndrăznețe operațiuni amfibii ale secolului XX. Operațiunea „Chromite”, concepută de generalul Douglas MacArthur, urmărea să rupă dispozitivul nord-coreean printr-o debarcare mult în spatele frontului și să amenințe direct Seoulul, în timp ce forțele ONU continuau să reziste în perimetrul Pusan.
Succesul depindea în mare măsură de marină, deoarece accesul spre Inchon era dificil: canale înguste, ape puțin adânci și o maree cu variații atât de mari încât debarcările puteau fi executate doar în ferestre de timp limitate. În dimineața zilei de 15 septembrie, navele Joint Task Force 7, comandate de viceamiralul Arthur D. Struble, se aflau în poziție, iar crucișătoarele și distrugătoarele au început bombardamentul înaintea debarcării.
La 05:45, distrugătoarele Mansfield, De Haven și Lyman K. Swenson au deschis focul asupra pozițiilor de pe Wolmi-do și de pe țărmul nordic al Inchonului, în zona Red Beach, în timp ce Collett, Gurke și Henderson au angajat zona de coastă spre Blue Beach. Dinspre sud, crucișătoarele americane Toledo și Rochester, împreună cu crucișătoarele britanice HMS Jamaica și HMS Kenya, au executat foc de sprijin asupra pozițiilor nord-coreene.
La 06:30, primele detașamente de pușcași marini au debarcat pe Green Beach, pe Wolmi-do, iar până la prânz insula fusese cucerită.
După ora 13:00, navele de transport și navele de debarcare au început să înainteze pe canal, iar spre seară au fost lansate atacurile asupra plajelor principale. La Red Beach, pușcașii marini au trebuit să escaladeze zidurile de apărare folosind scări, în timp ce la Blue Beach Regimentul 1 de pușcași marini a debarcat la sud de oraș.
Până la sfârșitul zilei, forțele ONU stabiliseră capul de pod, iar Inchon avea să fie securizat în ziua următoare.
Importanța operațiunii nu a constat doar în cucerirea unui port, ci în efectul strategic al manevrei: debarcarea de la Inchon a obligat armata nord-coreeană să lupte pe două direcții și a transformat radical situația militară de pe peninsula coreeană. A fost, în același timp, o demonstrație a modului în care cercetarea hidrografică, controlul mării, focul naval, aviația și forțele amfibii puteau fi integrate într-o singură operațiune decisivă.
Detaliu: succesul operațiunii depindea atât de mult de maree încât alegerea momentului debarcării a fost o problemă operațională în sine: pe 15 septembrie, după cucerirea Wolmi-do în cursul dimineții, forțele principale au trebuit să aștepte revenirea apei înainte de a putea ataca plajele Red și Blue.
Lecție învățată: o operațiune amfibie reușită nu depinde doar de superioritatea forței de debarcare, ci de sincronizarea precisă dintre hidrografie, maree, foc naval, aviație și manevra trupelor; la Inchon, aceste elemente au transformat un litoral considerat extrem de dificil într-o poartă de acces către centrul strategic al Coreei.

Privite împreună, cele patru episoade alcătuiesc o imagine a puterii maritime aflate într-o continuă transformare: de la navele cu vele și tunuri la submarine, aviație navală și operațiuni amfibii complexe. Evoluția tehnologică a schimbat profund modul de purtare a războiului pe mare, dar nu a înlăturat importanța judecății, a momentului ales, a cunoașterii mediului și a capacității de a anticipa reacția adversarului. Fiecare dintre cele patru acțiuni demonstrează că efectele unei operațiuni navale pot depăși cu mult obiectivul imediat pentru care a fost planificată, influențând raportul de forțe, deschizând noi direcții operaționale sau modificând cursul unei campanii. Marea nu este, așadar, doar un teatru de confruntare, ci un spațiu în care tehnologia, geografia, timpul și decizia comandantului se întâlnesc și produc efecte istorice. Privite din această perspectivă, cele patru momente de astăzi arată că superioritatea navală nu este niciodată definitivă, ci trebuie câștigată și valorificată prin adaptare și decizii corecte. Uneori, diferența dintre o acțiune obișnuită și un moment istoric se măsoară într-o singură alegere, făcută într-un interval de timp extrem de scurt. Iar cele patru evenimente de la 15 septembrie ne arată, fiecare în felul său, de ce pe mare, fiecare decizie schimbă cursul istoriei.

Documentare și surse
Articolul a fost documentat prin consultarea unor surse istorice, navale și militare de referință, între care U.S. Naval History and Heritage Command (NHHC), U.S. Army Center of Military History (CMH), arhive și colecții ale muzeelor navale și militare, precum și site-uri specializate în istorie navală și militară. Au fost utilizate, de asemenea, surse enciclopedice precum Encyclopaedia Britannica și Wikipedia, acolo unde acestea au oferit informații utile pentru completarea și verificarea documentării. Sursele au fost confruntate pentru verificarea datelor, a desfășurării acțiunilor și a consecințelor acestora, iar colecțiile muzeale, arhivele și paginile instituțiilor istorice au fost utilizate și pentru identificarea materialului vizual care însoțește evenimentele.

Address

Constanta

Opening Hours

Tuesday 10:00 - 12:00
Thursday 09:00 - 12:00

Telephone

+40241610580

Website

Alerts

Be the first to know and let us send you an email when Clubul Amiralilor posts news and promotions. Your email address will not be used for any other purpose, and you can unsubscribe at any time.

Contact The Organization

Send a message to Clubul Amiralilor:

Shortcuts

Share

Category