24/01/2026
Scurta istorie a profesiei de notar public (perspectiva ia)
Istoria profesiei de notar public este o călătorie fascinantă de la simple însemnări pe tăblițe de lut la semnătura electronică de astăzi. Notarul a fost, de-a lungul mileniilor, „ancora” de certitudine într-o lume a incertitudinilor.
Iată marile etape ale acestei evoluții:
1. Antichitatea: Scribii și primii „Notarii”
Deși nu erau notari în sensul modern, funcția lor de a consemna fapte juridice a apărut din nevoia de memorie socială.
Egiptul Antic: Scribii regali redactau documente cu caracter oficial (contracte de vânzare, testamente). Ei erau singurii care stăpâneau scrierea, fiind considerați funcționari de rang înalt.
Mesopotamia: Codul lui Hammurabi menționează necesitatea martorilor și a înscrisurilor pentru validarea tranzacțiilor.
Roma Antică: Aici apare termenul. Existau mai multe categorii:
Scribae: Funcționari de stat.
Notarii: Utilizau un sistem de stenografie (note) pentru a consemna rapid discursurile.
Tabelliones: Precursorii cei mai apropiați ai notarului modern. Ei redactau actele private și le confereau o formă solemnă, însă actele lor nu aveau încă „forța executorie” de astăzi, ci erau simple mijloace de probă.
2. Evul Mediu: Nașterea Notariatului Latin
Aceasta este perioada de aur în care se cristalizează profesia.
Școala de la Bologna (Sec. XII): Notariatul devine o știință. Rolandino de Passaggeri scrie Summa Artis Notariae, lucrarea care a pus bazele teoretice ale profesiei. El este considerat patronul spiritual al notarilor.
Puterea Publică: Notarii încep să primească delegarea autorității de la împărat sau papă. Actul notarial capătă fides publica (credință publică) – adică este crezut pe cuvânt, fără a mai fi nevoie de martori.
Notariatul Latin vs. Anglo-Saxon: Se produce ruptura. În sistemul latin (România, Franța, Italia), notarul este un jurist care garantează legalitatea. În sistemul anglo-saxon (Notary Public), el rămâne un simplu martor al semnăturii.
3. Epoca Modernă: Codul Napoleonian (1803)
Legea de la 25 Ventôse (anul XI) a lui Napoleon Bonaparte este „Constituția” notariatului modern. Ea a definit notarul ca un „funcționar public stabilit pentru a primi toate actele și contractele cărora părțile trebuie sau vor să le dea caracterul de autenticitate”. Acest model s-a răspândit în toată Europa și în coloniile sale.
4. Istoricul Notariatului în România
Evoluția noastră a reflectat contextul politic:
Perioada Veche: În Țările Române, actele erau întocmite de „logofeți” sau „diaci” la curțile domnești sau pe lângă mănăstiri.
Perioada Transilvăneană: Sub influență austro-ungară, Transilvania a avut un notariat de tip latin mult mai devreme (Legea din 1874).
Unificarea (1932): Apare prima lege modernă a notariatului în România Mare, care unifică sistemele din provinciile istorice sub modelul latin.
Perioada Comunistă (1950-1995): Notariatul este de stat. Notarul devine un simplu funcționar subordonat Ministerului Justiției, pierzându-și independența.
Revenirea la Notariatul Public (1995): Prin Legea 36/1995, profesia redevine liberală. Notarul este acum un liber profesionist care exercită un serviciu de interes public.
Dacă privim istoria, observăm că notarul a supraviețuit tuturor imperiilor. De ce? Pentru că omul va avea întotdeauna nevoie de un „terț imparțial” care să îi consfințească voința.
Astăzi, în 2026, suntem la granița cu Notariatul Digital. Trecem de la hrisovul cu pecete de ceară la documentul semnat digital în cloud. Esența însă rămâne aceeași: Lex est quodcumque notamus (Ceea ce scriem noi, este lege).
