13/09/2026
ARIPI FRÂNTE:
13.09.1913 - ULTIMUL ZBOR AL LUI AUREL VLAICU
,,Se uită bărbați politici, se uită scriitori de seamă. Pe el însă nu-l vom uita. Oricând îndrăzneala omenească va smulge aiurea succesele strălucite ale naturii învinse, nu vom privi cu invidie pe acel învingător, ci vom zice cu mândrie: ȘI NOI AM AVUT PE VLAICU.’’ Nicolae Iorga
La 13 septembrie 1913, inginerul și inventatorul român Aurel Vlaicu, unul dintre pionierii aviațíei române se prăbușea cu avionul său Vlaicu nr. II, la Bănești în apropiere de Câmpina, în încercarea de a trece Munții Carpați. Moartea sa tragică, la numai 31 de ani, a lăsat un gol imens în inimile contemporanilor transformând figura sa într-un mit al ,,Icarului Carpaților.”
În jurul orei 15.00 Vlaicu decolează de pe aerodromul Cotroceni, îndreptându-se spre Ploiești, aparatul de zbor evoluând stabil. În jurul orei 16.00 ajungând deasupra localității Bănești, aparatul pierde brusc din altitudine, intrând într-un picaj neregulat și se prăbușește violent, impactul cu solul fiindu-i fatal lui Aurel Vlaicu, acesta fiind găsit printre resturile contorsionate ale avionului.
Decesul lui Aurel Vlaicu a avut un impact emoțional imens cu ecouri în presa vremii. Astfel în ziarul ,,Foaia Poporului’’ din 8/21 septembrie 1913 într-un articol publicat în primele pagini la se scria: ,,Da, Vlaicu al nostru, al tuturor românilor, vulturul mândru al Ardealului nu mai este … A murit ca un erou pe câmpul de luptă al aerului, pe care și-l subjugase cu mașina iscodită de mintea lui strălucitoare. După moartea lt. Caranda, scris a fost ca româniii să plătească civilizației un tribut dureros: moartea lui Vlaicu.’’ La înmormântarea Icarului nostru, generalul Hîrjeu, ministrul de Război de pe atunci, l-a decorat pe Vlaicu pe catafalc cu medalia ,,Virtutea Militară’’specificându-se că a fost dăruită de regele Carol. În ziarul Ziarul ,,Telegraful Român’’, nr. 100, din 26 septembrie 1913, era publicată scrisoarea lui Dumitru Vlaicu, tatăl regretatului aviator, adresată tuturor acelora care au vărsat o lacrimă pentru fiul său și mulţumirile sale pentru cei care l-au plâns și apreciat pe Aurel Vlaicu. Cuvintele simple și demne impresionează și astăzi: ,,Mai nainte de a părăsi capitala României, înainte de a pleca de pe pământul ţării, ţiu să-mi fac cea din urmă datorie. Cu adâncă smerenie îmi plec inima şi fruntea mea bătrână la treptele înaltului Tron românesc, pentru înalta bunăvoinţă arătată fiului meu Aurel dela început, şi pentru marea cinste ce i s’a dat după moarte cu medalia, ,,Virtutea militară“, prin care a fost ales în rândul eroilor. Mulţumesc apoi tuturor sufletelor bune care l-au iubit cât a fost in viaţă, şi care mi-au stat aproape şi au plâns împreună cu mine, până l-am petrecut Ia locaşul de veci. Mulţumesc tuturor prietenilor, tuturor cunoscuţilor şi necunoscuţilor, cari cu dragostea ce mi-au arătat-o şi cu sincera lor jale mi-au alinat negrăita mea durere, şi mulţumesc Intregei lumi, care a vărsat o lacrimă pentru cel ce s’a dus dintre noi. In jalea nemărginită a mulţimii am văzut mare dragoste pentru fiul meu; dragostea asta o voiu duce cu mine — atât mi-a mai rămas pe lume — şi amintirea ei o voi păstra până mă va îngădui Dumnezeu şi pe mine. Mă despart cu adâncă recunoştinţă de pământul sfânt, pe deasupra căruia fiul meu mi-a cinstit numele şi pe care el însuşi l-a cinstit prin iubirea lui, prin munca lui şi prin moartea lui amară. Mă închin în faţa Ţării, în care mi-am lăsat tot ce-am avut pe lume.’’
BIBLIOGRAFIE:
1. Ziarul ,,Foaia Poporului’’, nr. 37, 8/21 septembrie 1913.
2. Ziarul ,,Telegraful Român’’, nr. 91, 3/16 septembrie 1913.
3. Ziarul ,,Telegraful Român’’, nr. 92, 3/16 septembrie 1913.
Text: muzeograf Micuţa JIANU
Foto: MNAvR
