21/08/2026
Stimați Prieteni !
OPINIE: Praf în ochii Europei. De ce un ordin cu șapte semnături nu face cât o simplă dispoziție a Procurorului General.
Zilele trecute, spațiul public a fost inundat de o știre prezentată cu mult fast instituțional: șapte autorități de top ale statului – CNA, Procuratura Generală, Ministerul Justiției, MAI, Ministerul Sănătății, Ministerul Muncii și Serviciul Vamal – au semnat un ordin comun privind „prevenirea și combaterea torturii, tratamentelor inumane și degradante”. La nivel mediatic, imaginea dă bine. Pare că statul veghează neobosit asupra drepturilor fundamentale. În realitatea crudă a practicii judiciare, însă, asistăm la un teatru administrativ ieftin, o clasică spălare a ochilor destinată nu cetățenilor, ci exclusiv partenerilor europeni.
Să spunem lucrurilor pe nume, cu sinceritatea pe care o impune experiența deceniilor petrecute în sălile de judecată: tortura, în accepțiunea sa clasică, a dispărut. Bătăile crunte din subsolurile izolatoarelor pentru smulgerea depozițiilor reprezintă un flagel pe care sistemul de drept l-a eradicat în mare parte de aproape 20 de ani. Ceea ce a rămas astăzi pe rolul instanțelor naționale și în vizorul Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO) sunt restanțele cronice la capitolul tratamentelor inumane și degradante. Vorbim despre condiții de detenție mizerabile, supraaglomerare, celule neventilate și lipsa asistenței medicale adecvate. Acestea sunt efectele directe ale sărăciei, ale subfinanțării cronice și ale managementului defectuos din sistemul penitenciar, nicidecum rezultatul unor torționari ascunși prin birouri. Să creezi astăzi coaliții interinstituționale pentru a „combate” un inamic care și-a schimbat complet natura este o luptă donquijotească cu morile de vânt.
Însă cel mai absurd aspect al acestui exercițiu de imagine este cel funcțional și procedural. Orice jurist care cunoaște arhitectura procesual-penală înțelege un adevăr fundamental: dacă Procuratura Generală dorea cu adevărat să disciplineze sistemul, nu avea nevoie de un spectacol cu șapte semnături. Era suficient ca Procurorul General să emită o simplă Instrucție cu caracter obligatoriu pentru toate organele de urmărire penală.
O astfel de instrucție, care să explice clar indiciile și criteriile de calificare a tratamentelor inumane și degradante, ar fi produs efecte juridice imediate și de o sută de ori mai puternice. De ce? Pentru că ofițerul de urmărire penală cunoaște perfect consecințele: neexecutarea unei dispoziții exprese a procurorului duce direct la nulitatea probelor, la prăbușirea dosarului în instanță și la sancțiuni disciplinare sau penale imediate. Efectul coercitiv al unei dispoziții directe emise de Procuratură depășește cu mult valoarea oricărui „angajament interinstituțional”, un document plin de bune intenții declarative, dar lipsit de mecanisme reale de constrângere.
Atunci, de ce a ales aparatul de stat calea greoaie și ineficientă a acestui ordin stufos? Răspunsul se găsește exclusiv în logica negocierilor de aderare la Uniunea Europeană.
Pentru a demonstra progrese pe Clusterul 1 – Valori fundamentale (Fundamentals), decidenții trebuie să livreze rezultate. Cum reformele structurale autentice – acelea care ar crea un veritabil sistem de checks and balances capabil să asigure independența și responsabilitatea magistraților – sunt dificil de conceput și implementat, se recurge la mimetism. Birocrația europeană cere documente, iar Chișinăul livrează maculatură.
O instrucție internă a Procurorului General, deși infinit mai eficientă în practică, nu ar fi arătat suficient de „grandios” în rapoartele trimise la Bruxelles. Așadar, s-a fabricat un regulament kilometric, s-au aliniat șapte șefi de instituții la poză, iar acțiunea din Planul Național a fost bifată cu succes. Se creează iluzia perfectă că, la nivel înalt, „chipurile se lucrează”.
Această abordare este profund nocivă. Pentru cetățeni, pentru justițiabili și pentru profesioniștii dreptului, astfel de inițiative rămân simple documente sterile – o birocrație absolut inutilă, un fel de apă de ploaie. Atât timp cât actul decizional va fi desenat exclusiv pentru a bifa capitole de negociere destinate exportului diplomatic, ignorând soluțiile procedurale simple, directe și eficiente pe plan intern, sistemul nostru de justiție va continua să simuleze mișcarea, bătând pasul pe loc într-un stat al fațadelor.