03/03/2026
În diaspora, limba română se învață seara, de multe ori înainte de culcare, când casa începe să se liniștească și fiecare își caută locul lui pentru ultimele minute din zi. După ore întregi în care copiii au auzit și au vorbit o altă limbă la școală, pe stradă, la joacă, deschiderea unei cărți în română devine mai mult decât un obicei – devine o alegere conștientă de a păstra ceva viu.
Nu vorbim despre performanță și nici despre lecții perfecte. Vorbim despre prezență. Despre vocea unui părinte care citește, despre întrebările care apar dintr-o poveste, despre cuvinte care poate nu sunt mereu ușor de rostit, dar care, repetate seară de seară, încep să prindă rădăcină.
Zece minute pot părea puține, însă în timp ele adună vocabular, siguranță, curaj de a vorbi și, mai ales, o legătură care se construiește firesc între părinte și copil.
Copiii noștri cresc între două lumi și două limbi. Una le este oferită constant de mediul în care trăiesc, cealaltă se așază în tihnă, acasă, prin gesturi mici și repetate. 𝐋𝐢𝐦𝐛𝐚 𝐫𝐨𝐦𝐚̂𝐧𝐚̆ 𝐫𝐚̆𝐦𝐚̂𝐧𝐞 acolo unde i se face loc, iar odată așezată aduce cu ea povești, sens, cunoaștere și o formă de apartenență care nu ține de granițe.
De multe ori, locul ei e pe marginea patului, într-o poveste spusă încet, cu lumina stinsă aproape de tot.
La 𝐁𝐢𝐛𝐥𝐢𝐨𝐭𝐞𝐜𝐚 𝐏𝐫𝐢𝐜𝐡𝐢𝐧𝐝𝐞𝐢𝐥𝐨𝐫 credem în puterea acestor seri obișnuite, pentru că știm că identitatea se construiește din consecvență și drag.
Iar o carte deschisă în română, chiar și pentru câteva pagini, poate însemna mai mult decât ne dăm seama astăzi.