09/04/2026
Jocurile de noroc există de când lumea. Soldații romani, la poalele crucii, jucau zaruri pentru cămașa Domnului, prin curtile europene se pierdeau averi și reputații la faraon, iar Freud descria pentru prima oară comportamentul ”jucătorului pătimaș” – avâdu-l ca subiect pe Dostoievski. Statele moderne au înființat loterii naționale,direcționând veniturile în scopuri sociale, pentru finanțarea sănătății. Legislațiile recunosc contractele aleatorii (contractul de joc și prinsoare), organizarea de jocuri care presupun pe de-o parte voința de a juca, asumarea riscului pierderii și moralitatea acestor activități.
Evoluția societății a dus la o explozie a modalităților de joc și a creat o industrie specializată, ramificată, în care se regăsesc bani mulți, slujbe, implicații în sport și publicitate, venituri consistente la buget din licențe, taxe speciale, contribuții și impozite, profituri și tragedii. Modalitățile de joc s-au diversificat exponențial, fizic și în mediul online, generând o serie de probleme reale, inclusiv cea a proliferării dependenței de jocuri.
Cuprins subit de moralitate, guvernul a plasat în fapt problema permisiunii activităților de jocuri de noroc în responsabilitatea autorităților locale, ca un ”cadou otrăvit”: primăriile pot decide dacă să asculte sau nu vocea cetățenilor, să impună taxe speciale organizatorilor de jocuri sau să interzică total sălile de jocuri. Sau să le permită în anumite condiții și un obol să meargă spre programe de tratament pentru dependenți, practic tot din banii pierduți la păcănele. Ironic, combaterea dependenței de jocuri a devenit stindard, în timp ce ONJN încasează direct taxa de viciu și păstrează pentru zile negre câteva zeci de milioane de euro care ar fi trebuit să susțină exact activități de suport pentru cei afectați.
Banii din industrie însă tot la bugetul de stat ajung, iar administrațiile publice pot încasa sau nu taxe locale speciale, dar rămân responsabile pentru toate consecințele sociale și economice ce decurg din decizii de restrângere sau închiderea sălilor de joc.
La Sibiu subiectul a generat o dezbatere amplă, bazată pe trei proiecte de HCL depuse de consilieri locali și primar.
Viziunea primarului este ”reglementare nu interzicere” , zone în care sălile sunt permise, taxe consistente ”pe metru pătrat” și poate o sumă alocată pentru programe de combatere a fenomenului dependenței. Și, aproape amuzant , amplasarea sălilor de joc la parterul condominiilor doar dacă au acces separat. Celelalte două proiecte reflectă soluția interzicerii totale a sălilor de joc în oraș.
Ce nu ating soluțiile propuse și care va fi, în final, soarta organizării de jocuri de noroc:
Tehnic, cu prima ocazie proiectele de HCL vor fi introduse pe ordinea de zi a ședinței Consiliului local Sibiu și vor fi supuse la vot și pare că proiectul inițiat de dna.primar va avea majoritate și va fi adoptat.
Greu de crezut că vor mai exista amânări pentru consultări cu specialiști, analize sau modificări, poate cel mult o estimare contabilă a veniturilor de încasat de la operatorii care rămân pe piață. Subiect închis și rezolvat. Mai departe, în implementare, mai poate fi fasonat – poate clarificarea zonelor, ajustarea taxelor după specific (”păcănele” versus mese de joc sau partenerii loteriei naționale care au practic un terminal de validare și o cutie cu lozuri pe tejghea).
Din perspectiva soluției optime – nu există o formulă magică, ci doar exemple de bune practici care consideră toate perspectivele: ale specialiștilor care tratează dependenți, ale persoanelor afectate (jucători și familii), ale rezidenților îngrijorați și deranjați de mediul promiscuu dezvoltat în jurul locațiilor de joc, ale părinților ce se tem de tentațiile pentru copii, care oricum sunt dependenți de scroll pe telefon., dar și ale celor din industrie care au la rândul lor angajați, contracte în derulare, investiții de recuperat.
Decizia de a intra prima oară într-o sală de joc este liberă, neconstrânsă. Poate pentru distracție, din curiozitate și cu lipsa așteptării îmbogățirii peste noapte. Următoarele acțiuni de joc pot fi tot voluntare, dar factorul ”recuperez ce am pierdut” începe să se facă simțit. Mirajul câștigului este acum spectrul acoperirii pierderilor din ce în ce mai mari, iar liberul arbitru este deja prizonier. Aici se regăsesc toate manifestările tipice ale adicției de jocuri: minciuni în familie, împrumuturi de la prieteni, nerestituite, vânzarea bunurilor, amanetarea verighetei, credite la IFN, retragere socială, lipsa de suport și mereu speranța vană că soarta va surâde la următorul joc.
De ce nu au participat dependenți sau co-dependenți la dezbatere? Rușine, stigmă, lipsă de înțelegere și mai ales atitudine refractară față de nevoile lor reale.
Simplist gândind, dacă un fumător înrăit naufragiază pe o insulă, forțat de împrejurare nu va mai fuma. Acest tip de raționament tinde să fie aplicat și în privința jocurilor: dacă nu sunt aparate la îndemână, neavând maneta, jucătorul va renunța. Dar rămân celelalte posibilități de joc, căci nu doar mașinăriile sunt adictive, ci și pariurile sportive, bingo, jocuri de cazino, care se pot juca și online. Iar inventivitatea jucătorului care vrea să facă rost de bani pentru a mai juca ”la recuperare” este nelimitată.
Auto-excluderea este o metodă de îndepărtare de tentație, dar reprezintă numai un pas, din momentul conștientizării și acceptării realității. Dar fără sistem de suport, terapie pe termen lung, reconciliere familială, poate chiar reinventare profesională nu funcționează.
Reglementarea prin zonare și taxare– la nivel local rezolvă parțial doar neliniștea cetățenilor afectați de sălile ce funcționează lângă locuințele lor. Nu atinge și celelalte valențe ale unei problematici complexe, cu atât mai puțin pe cea mai dureroasă: prevenție și tratament pentru cei afectați, jucători și familii. Este însă mai realistă față de interdicția totală.
Abordarea necesită mult mai mult studiu, consultări cu toate categoriile interesate, analiza modelelor de bune practici, ca soluția adoptată în final să producă efectele scontate
