26/06/2023
Istoria drapelului naţional (1)
Cele trei culori ale tricolorului s-au regăsit pe steaguri și stindarde încă din vremea lui Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul.
Un astfel de steag, care avea şi un însemn grafic care îi reprezenta pe arhanghelii Mihail şi Gavril, a aparţinut lui Tudor Vladimirescu, conducătorul Revoluţiei de la 1821. Steagul a fost ascuns în timpul revoluţiei pentru a nu fi capturat, iar după ce revolta a fost înabuşită, căpitanii lui Tudor Vladimirescu au hotărât arderea lui, şi totuşi, după 60 de ani drapelul a fost găsit, recondiţionat şi depus, în urma unei ceremonii speciale, la Casa Armatei din Bucureşti.
Istoria Drapelului Naţional începe însă în 1834, când Alexandru Ghica Vodă domnitorul Ţării Româneşti, a obţinut de la otomani învoirea „de a pune steag românesc corăbiilor negustoreşti şi oştirii”. Steagul pentru corăbii avea două culori: galben şi roşu, iar cel al armatei trei: roşu, galben şi albastru şi un vultur la mijloc.
În timpul Revoluţiei de la 1848, Tricolorul a fost adoptat ca simbol al naţiunii, iar după abdicarea domnitorului Gheorghe Bibescu şi instaurarea Guvernului provizoriu de la Bucureşti, a fost promulgat decretul de instituire a Drapelului Naţional.
Tricolorul devenea astfel steagul naţional al tuturor românilor. Culorilor li se atribuia pentru prima dată o semnificaţie, roşul semnifică frăţia, galbenul exprimă bogăţia ogoarelor, albastrul semnifică libertatea. Culorile erau împărţite egal pentru a reprezinta principiul egalităţii, iar orientarea în sus semnifica verticalitatea.
Drapelul Principatelor Unite Române, între 1859 şi 1866, a fost tricolorul românesc, roşu-galben-albastru, având benzile dispuse orizontal. În articolul ”Steagul şi stema României. Perioada convenţională”, apărut în „Albina” (anul IV, 1900/1901), Petre Vasiliu-Năsturel afirma despre drapel că „de la 1859 până la 1866 el nu a reprezentat decât ceea ce reprezenta la 1848: libertate, dreptate, frăţie”.
