Istoria Comunei Corbeanca-Ilfov

02/03/2026

Un gigant.

De ce a fost Napoleon Bonaparte urmat de soldați până la capăt?

Napoleon Bonaparte (15 august 1769, Ajaccio – 5 mai 1821, Sfânta Elena) a condus armate de sute de mii de oameni prin campanii care au durat ani, pe fronturi de la Madrid la Moscova, în condiții care ar fi disolvat orice altă forță militară a epocii. Oamenii lui au mers cu el în stepele înghețate ale Rusiei, s-au întors acasă decimați, și când s-a întors din exilul de la Elba în 1815, regimentele trimise să îl aresteze au trecut de partea lui una după alta. Aceasta nu era disciplină militară. Era altceva.

„Micul Caporal"
Primul lucru care îl separă pe Napoleon de toți comandanții epocii sale este modul în care se raporta fizic la soldați. Nu comanda din spate. Era prezent pe câmpul de bătălie, vizibil, sub focul artileriei, recunoscut de toți. La Arcole în 1796, a luat personal un steag și a încercat să traverseze un pod sub foc inamic — un gest aproape sinucigaș, care a intrat imediat în mitologia trupelor sale.

Soldații îi spuneau „le petit caporal" — micul caporal. Nu era o ironie, ci o formă de apropiere afectivă. Îl vedeau ca pe unul dintre ei, avansat prin merit, nu prin naștere. Într-o epocă în care ofițerii europeni erau în majoritate nobili care comandau de la distanță, Napoleon era o anomalie completă.

Meritocratia ca promisiune
Înainte de Napoleon, un soldat dintr-o familie de rând p**ea muri sergent, indiferent de talentul sau curajul său. Napoleon a rupt această logică cu o brutalitate revoluționară: avansarea se făcea pe câmpul de bătălie, nu la curtea regală.

Mareșalii săi sunt cel mai bun argument. Michel Ney era fiul unui coșar. Joachim Murat era fiul unui hangiu. Jean Lannes era ucenic de vopsitor. Toți au ajuns comandanți de armată, principi, duci — nu pentru că se născuseră în familia potrivită, ci pentru că luptaseră bine în momentul potrivit. Fiecare soldat din armata napoleoniană știa că în raniță poartă, teoretic, bastonul de mareșal. Această promisiune nu era propagandă goală — era demonstrată concret de oamenii care stăteau în fruntea coloanelor.

Memoria numelor
Napoleon avea o memorie excepțională pentru fețe și nume — și o folosea deliberat ca instrument de conducere. Înainte de o bătălie importantă, trecea prin tabără și saluta soldați pe nume, întreba de rănile vechi, comenta decorațiile primite în campanii anterioare.

Nu era afecțiune spontană. Era un sistem. Aghiotanții săi îi pregăteau dosare cu informații despre veterani din unitățile pe care urma să le inspecteze. Dar efectul asupra moralului era real și imediat: un soldat care era recunoscut personal de Napoleon nu mai era o unitate dintr-o masă anonimă. Devenea un om care conta. Și un om care simte că este văzut luptă altfel decât unul care simte că este consumabil.

Légion d'Honneur — gloria materializată
În 1802, Napoleon a creat Légion d'Honneur — un sistem de decorații care p**ea fi acordat oricui, indiferent de rang sau origine, exclusiv pentru merit. Era o inovație radicală. Nobilii epocii au râs de ea inițial: „bijuterii de jucărie", a spus cineva din anturaj. Napoleon a răspuns sec: „Oamenii sunt conduși de jucării."

Dar Légion d'Honneur nu era doar o medalie. Venea cu o pensie. Cu privilegii juridice. Cu recunoaștere publică permanentă. Soldatul care o primea nu era răsplătit simbolic — era ridicat social într-un mod concret și vizibil pentru familia lui, pentru satul lui, pentru toată lumea din jurul lui. Gloria napoleoniană era convertibilă în realitate materială.

Împărțind pericolul
Soldații pot ierta multe unui comandant dacă simt că acesta împarte riscul cu ei. Napoleon nu evita niciodată să fie văzut sub foc. La Regensburg în 1809, a fost rănit la gleznă de un glonț — o rană minoră, dar vestea că împăratul fusese lovit a circulat imediat prin tabără și, în loc să demoralizeze, a cimentat legătura. Era real. Nu se ascundea.

Chiar și în retragerea catastrofală din Rusia, în 1812 — una dintre cele mai teribile înfrângeri din istoria militară, cu pierderi estimate între 300.000 și 500.000 de oameni — Napoleon a mers pe jos alături de trupe atunci când caii nu mai p**eau fi folosiți. Faptul că soldații mureau nu era în ochii lor dovada că Napoleon îi trădase. Era dovada că războiul fusese imposibil — o distincție pe care majoritatea o mențineau chiar și în mijlocul dezastrului.

Laffrey — cea mai dramatică dovadă
Pe 7 martie 1815, Napoleon, scăpat din exilul de la Elba cu aproximativ 1.000 de oameni, a întâlnit la Laffrey, în apropierea Grenoblei, un regiment regal trimis să îl oprească. Situația era clară: dacă regimentul executa ordinul, Napoleon era capturat sau mort. Aventura se termina acolo.

Napoleon a oprit coloana, a descălecat, a înaintat singur spre șirurile de soldați și a deschis mantaua, expunând pieptul: „Soldați, dacă vreunul dintre voi vrea să-și împuște împăratul, iată-mă." Niciun foc nu s-a tras. Regimentul a trecut de partea lui în bloc, cu strigăte de „Vive l'Empereur!" Același lucru s-a repetat la Grenoble, la Lyon, la Paris — regiment după regiment, garnizoană după garnizoană.

Aceasta nu era logică militară. Un soldat care trece de la un rege legitim la un om proaspăt scăpat din exil riscă totul — cariera, libertatea, viața. Cei care au trecut nu au calculat. Au reacționat la ceva mai vechi și mai p**ernic decât calculul.

Garda Imperială — cei care nu se predau
La Waterloo, pe 18 iunie 1815, în ultimele ore ale ultimei bătălii a lui Napoleon, Garda Imperială — Vechea Gardă, veteranii campaniilor de 20 de ani — a primit ordin să atace pozițiile britanice deja consolidate. Era o misiune aproape sigur fatală. Au atacat totuși, în formație, sub artileria britanică, în linie dreaptă.

Când generalul britanic Maitland le-a cerut să se predea, răspunsul atribuit generalului Cambronne a intrat în istorie — fie în varianta elegantă „La Garde meurt et ne se rend pas" (Garda moare dar nu se predă), fie în varianta mult mai scurtă și mult mai autentică, un singur cuvânt care a rezumat toată filosofia acelei trupe. Ambele versiuni spun același lucru: existau oameni care, după 20 de ani de campanii, de răni, de ierni îngrozitoare, de camarazi îngropați pe trei continente, alegeau totuși să moară cu Napoleon mai degrabă decât să supraviețuiască fără el.

Ce anume crea această legătură
Nu era hipnoză. Nu era teroare — Stalin inspira loialitate prin frică, Napoleon prin altceva complet diferit. Era un contract implicit, extrem de clar în mintea soldaților simpli: Napoleon le ceruse totul, dar le dăduse ceva ce nicio altă p**ere europeană nu le oferise vreodată.

Le dăduse importanță. Într-o Europă în care un țăran francez era o unitate de producție și, la nevoie, de cannon fodder, Napoleon îl transformase în protagonist al celei mai mari epopei militare din memoria vie a continentului. Soldații lui nu luptau pentru un rege abstract, pentru o dinastie, pentru un principiu teologic. Luptau pentru o poveste în care ei înșiși erau personaje cu nume, cu grade câștigate, cu glorie care li se cuvenea personal.

Când această poveste s-a terminat — pe insula Sfânta Elena, în 1821, într-o cameră mică supravegheată de englezi —, Napoleon știa că ea nu se terminase cu adevărat. Dictând memoriile, construia deja versiunea pentru posteritate. Soldații lui, cei care mai trăiau, o construiau și ei, în satele și orașele din care veniseră. Pentru că o poveste în care ai contat nu o poți abandona pur și simplu, chiar și după ce s-a terminat rău.

02/03/2026

02/03/2026

Un scriitor fantastic. Sunt fan

🕵️‍♂️ FBI-ul l-a supravegheat timp de peste 40 de ani. Romanul său a fost ars în piețele publice la câteva zile după apariție. În anul 1962, același scriitor a primit Premiul Nobel pentru Literatură. Între aceste repere stă o viață care a demonstrat cât de deranjant poate deveni adevărul atunci când este spus fără menajamente.

Numele lui era John Steinbeck. Născut în 1902, la Salinas, California, provenea dintr-o familie obișnuită din clasa de mijloc. Ar fi putut alege o existență liniștită. Ar fi putut scrie povești care să nu tulbure pe nimeni. În schimb, și-a petrecut primii ani lucrând alături de fermieri, culegători de fructe și echipe de construcții. A învățat cm trăiau oamenii muncii și a decis să-i asculte cu seriozitate.

La mijlocul anilor 1930, văile fertile ale Californiei au fost inundate de familii care fugeau de Dust Bowl - furtuna de praf care distrugea tot în calea sa. Au venit în căutarea unui trai. Au găsit exploatare sistematică. Trăiau în tabere improvizate, culegeau fructe pentru salarii insuficiente, erau bătuți sau alungați când încercau să se organizeze. Proprietarii de terenuri și corporațiile agricole se bazau pe disperarea lor. Majoritatea americanilor nu voiau să vadă această realitate.

Steinbeck nu a privit de la distanță. A trăit alături de migranți, a purtat aceleași haine, a muncit la câmp, a mâncat ceea ce mâncau ei. A văzut copii înfometați, familii înșelate la plată, tabere raidate de poliție. A înțeles că violența p**ea deveni strategie de afaceri. Și a scris…

În aprilie 1939 a apărut „The Grapes of Wrath”. Romanul urmărea familia fictivă Joad, alungată din Oklahoma și împinsă spre vest, pentru a descoperi un sistem care îi zdrobea. Ficțiune, dar construită din vieți reale. Reacția a fost imediată. Interesele agricole au numit cartea propagandă comunistă. Politicieni au cerut interzicerea ei. Biblioteci au refuzat să o comercializeze. Comitatul Kern a interzis-o, iar altele au urmat.

Pe 14 aprilie 1939, la Salinas, oameni s-au adunat în piață și au ars exemplare ale romanului. Au crezut că apără reputația orașului. În realitate, confirmau forța a ceea ce fusese scris.

Cartea a fost interzisă în Irlanda, arsă în Germania nazistă, denunțată de la amvoanele bisericilor din Statele Unite. Steinbeck a primit amenințări cu moartea, iar familia sa a fost hărțuită. Și totuși, în primul an s-au vândut sute de mii de exemplare. În 1940 a câștigat Premiul Pulitzer. Prima Doamnă a SUS, Eleanor Roosevelt, a apărat-o public. Suferința descrisă în pagini nu mai p**ea fi ignorată.

Atunci FBI-ul a deschis un dosar pe numele lui. Timp de peste patru decenii i-au urmărit mișcările, i-au înregistrat discursurile, i-au citit corespondența. Dosarul avea mii de file. J. Edgar Hoover, p**ernicul director al FBI, a aprobat personal continuarea supravegherii. În timpul „Red Scare” - frica de comunism, simpatia față de cei săraci și îndoiala față de sistemele economice erau suficiente pentru suspiciune. Agenții au căutat legături comuniste. Nu au găsit niciuna.

Steinbeck nu s-a retras. A continuat să scrie, să acopere Al Doilea Război Mondial concentrându-se pe soldați, nu pe generali. A publicat „Cannery Row” și „East of Eden”. Cărțile lui au rămas orientate către cei pe care istoria prefera să-i uite.

În anii 1960, romanul ars în piețe era predat în scoli. Exploatarea documentată nu mai era negată. În 1962, Premiul Nobel pentru Literatură i-a recunoscut „percepția socială ascuțită” și compasiunea.

Costul nu a dispărut. Steinbeck s-a confruntat cu depresia. Căsătoriile sale au eșuat, iar relația cu copiii a avut de suferit. FBI-ul nu i-a închis dosarul cât timp a trăit.

A murit în 1968, la 66 de ani. Supravegherea s-a încheiat. Cărțile au rămas. „The Grapes of Wrath”, odată interzis și ars, este astăzi considerat un roman esențial. Opera lui s-a vândut în peste 100 de milioane de exemplare.

Nu este doar o schimbare de perspectivă. Este dovada că un roman poate traversa focul, interdicția și frica. I-au ars paginile. I-au urmărit pașii. Nu au putut opri răspândirea cuvintelor. 😌

02/03/2026

Superb

Denzel Washington avea șapte ani și ședea pe stradă, în Mount Vernon, când doamna Connie Mauro l-a chemat la ea. ”Uite, lucrez la biblioteca de vis-a-vis, e plină de cărți. Nu ai vrea să citești ceva?”
Pe stradă, tentațiile în anii '60 erau multe. Relele, la tot pasul. I-a făcut abonament, cel mai tânăr abonat din istorie. I-a dat să citească, l-a ”îndopat”. Ani de zile.
”Miss Connie”, așa cm îi spunea Denzel, a lucrat acolo 50 de ani. Juma' de secol.
Washington a devenit un Everest al actorilor.
Când doamna Mauro a împlinit 99 de ani, cei de la "Atria Senior Living Center" s-au gândit să-i facă o surpriză. L-au sunat pe Denzel. ”În noiembrie, nu pot ajunge, dar trimit un mesaj video. Apoi, în decembrie, când vin în Atlanta pentu promovarea filmului Fences, trec pe la Miss”, a spus actorul cu două statuete.
Așa a făcut. S-au pus pe vorbă, pe o canapea. Au citit pe roluri. ”Miss Connie, cărțile mi-au salvat viața. Dacă rămâneam pe stradă, cine știe unde ajungeam. Vreau să vă mulțumesc că mi-ați dat de citit!”. A strâns-o în brațe, au făcut poze, au plâns.
Mulți, foarte mulți ar avea nevoie de Miss Connie...

14/02/2026

Pai nu?

Unul dintre studenții lui Einstein l-a întrebat: „Ce înseamnă logica?”

Einstein a spus: „Îți voi răspunde cu o întrebare.”

„Să presupunem că doi muncitori intră într-un coș de fum să-l curețe. Unul iese cu fața murdară, iar celălalt cu fața curată. Cine se va duce să-și spele fața?”

Studentul a răspuns imediat și fără ezitare: „Desigur, cel cu fața murdară.”

Einstein a spus: „Răspunsul tău este greșit. Cel care își va spăla fața este cel cu fața curată, pentru că s-a uitat la fața colegului său și a presupus că propria sa față era la fel de murdară ca a colegului său. Cel cu fața murdară nu își va spăla fața, crezând că este curată ca a colegului său.”

Studentul a spus: „Este corect și logic.”

Einstein a răspuns: „Nu, nu este corect, deoarece întrebarea în sine este ilogică. Nu este logic ca doi oameni să intre în același coș de fum în același timp și ca unul să iasă curat, iar celălalt murdar.”

În câteva cuvinte, însăși logica se poate prăbuși, așa că uneori problema nu constă în răspuns, ci în întrebarea greșită însăși.

14/02/2026

Minunat roman, superb film

Când eram tânăr, da’ tânăr, nu așa, am văzut un film, „Aimez-vous Brahms?”, făcut după romanul lui Françoise Sagan, cu Ingrid Bergman, Anthony Perkins și Yves Montand. Ea, mișto, calm-cald-fermecătoare, pe la vreo 40 de ani, el, proaspăt și teribiilist, adolescentin-fermecător, pe la 21, 22 de ani, ălălalt, amantul en-titre, cam de vreo 50, distins și practic-blazat. Un fim emoționant la culme, pentru puștiul ce eram. Să cucerești o femeie matură ajunsă la apogeul feminității ei, să te iubească o asemenea femeie!

👇👇👇

07/02/2026

Anthony Hopkins nu a putut găsi niciun exemplar al cărții în Londra. Așa că s-a așezat pe o bancă de metrou.
Era anul 1973. Hopkins tocmai primise un rol într-un film intitulat *Fiica Petrovkăi*, adaptat după un roman al jurnalistului american George Feifer.

Ca orice actor serios, a vrut să citească cartea originală. A petrecut o zi întreagă cutreierând librăriile de pe faimosul Charing Cross Road din Londra.
Nimic. Cartea nu a fost nicăieri în Regatul Unit.

Frustrat și epuizat, Hopkins a intrat în stația de metrou Leicester Square pentru a lua un tren spre casă.
Atunci a observat ceva pe o bancă.

Cineva uitase o carte.
A ridicat-o. A întors-o.

*Fiica Petrovkai *.

Exact cartea pe care o căuta de dimineață, abandonată pe o bancă de metrou într-un oraș cu opt milioane de locuitori.

Lui Hopkins nu-i venea să creadă. A luat-o acasă, a citit-o și a observat ceva neobișnuit. Marginile erau pline de notițe scrise de mână cu cerneală roșie. Adnotări. Cineva adnotase meticulos întreaga carte.

Nu s-a mai gândit la asta. A folosit notițele pentru a-și înțelege mai bine personajul, s-a pregătit pentru rol și a arhivat discret această coincidență printre momentele ciudate ale vieții.

Câteva luni mai târziu, Hopkins a plecat la Viena, unde se filmau filmul.
Într-o zi, pe platoul de filmare, i-a fost prezentat un vizitator.

George Feifer. Autorul cărții.

Au vorbit despre film, despre personaje, despre poveste. Apoi Feifer a menționat ceva care l-a lăsat pe Hopkins fără cuvinte.
„Nu mai am un exemplar al cărții mele”, a spus Feifer. „I-am împrumutat exemplarul personal unui prieten acum ani de zile. Conținea toate notițele mele pe margini. L-a pierdut undeva prin Londra. Nu l-am mai văzut de atunci.”

Hopkins simți cm i se zbârlește părul la ceafă.
„Am găsit un exemplar”, a spus el încet. „Pe o bancă în metrou. E plină de notițe scrise de mână.”

Feifer s-a uitat la el cu neîncredere.

Hopkins s-a dus să ia cartea și i-a înmânat-o autorului.
Feifer a pălit.

Era copia lui. Scrisul lui de mână. Adnotările lui. Cartea personală pe care o pierduse cu ani în urmă – uitată accidental pe o bancă de metrou, exact în momentul în care Anthony Hopkins, actorul care avea cea mai mare nevoie de ea, se așezase pe ea.

Într-un oraș cu milioane de locuitori. Pe mii de străzi. Printre sute de stații de metrou.

Cartea potrivită. Banca potrivită. Momentul potrivit.

George Feifer și-a găsit cartea pierdută. Anthony Hopkins a câștigat o poveste pe care avea să o spună tot restul vieții.

Carl Jung a numit aceasta sincronicitate – ideea că coincidențele semnificative nu sunt întâmplătoare, ci fac parte dintr-un model mai profund, țesut în realitate.
Hopkins a fost întotdeauna fascinat de această idee.

„Nu știu dacă există un plan general”, a spus el odată. „Dar uneori se întâmplă lucruri care sunt prea perfecte pentru a fi explicate.”

Poate a fost noroc. Poate a fost soarta. Poate că universul zâmbea discret.

Sau poate, doar poate, unele cărți sunt destinate să-și găsească cititorii.
Și unele povești sunt menite să fie spuse.

06/02/2026

O supraviețuitoare a întunericului secolului al XX-lea a încercat să ne avertizeze acum șaptezeci de ani.
Nu că minciunile ar câștiga.
Ci că oamenii, prin minciuni, s-ar sătura să le pese de ceea ce era adevărat.
Numele ei era Hannah Arendt. Și nu a studiat totalitarismul doar în cărți.
L-a experimentat direct.
A trecut prin el și a ieșit vie.
S-a născut în 1906 în Germania, într-o lume care încă părea să creadă în p**erea ideilor, a discuțiilor și a filosofiei. A studiat cu Martin Heidegger și Karl Jaspers, doi giganți ai gândirii secolului al XX-lea. Era strălucită, curioasă, destinată unei mari cariere academice.
Apoi au venit naziștii.
În 1933, Hannah, o intelectuală evreică, a fost arestată de Gestapo în timp ce colecta propagandă antisemită pentru o organizație sionistă. A rămas în închisoare aproximativ o săptămână.
A fost suficient.
A înțeles imediat ce urma.
Nu a așteptat ca realitatea să o copleșească. A fugit.
A fugit ilegal din Germania, a trecut granița în Cehoslovacia, apoi a ajuns la Paris. Când Franța s-a prăbușit și ea în 1940, a fost internată într-un lagăr. În haosul înfrângerii, a reușit să evadeze din nou. Cu vize de urgență, documente false și disperarea lucidă a cuiva fără alternativă, a traversat o Europă în flăcări, a trecut prin Portugalia și a ajuns în cele din urmă la New York în 1941.
Supraviețuise.
Dar ceea ce văzuse nu avea să o părăsească niciodată.
Hannah a văzut mai mult decât cea mai explicită violență: persecuțiile, lagărele, deportările.
Chiar și înainte de asta, a văzut ceva mai subtil și la fel de letal: adevărul care se prăbușea.
Stând în cafenelele din Berlin, i-a privit pe profesorii care odinioară dezbăteau filozofie transformându-se în șoptitori de propagandă, cântărind fiecare cuvânt pentru a-și da seama în cine p**eau avea încredere. A citit ziare care se contraziceau constant, până când faptele în sine au devenit lipsite de sens. Și-a privit vecinii devenind cinici, epuizați, indiferenți.
Au ridicat din umeri: „Oricum toată lumea minte.”
Și au încetat să mai întrebe ce era real. S-au predat confuziei chiar înainte de sosirea lagărelor.
Hannah a înțeles atunci ceva teribil: adevăratul pericol nu era că oamenii ar crede minciunile naziștilor.
Ci că ar înceta să mai creadă adevărul.
În 1951, a publicat Originile totalitarismului, o lucrare imensă și nemiloasă despre modul în care regimurile nazist și stalinist au distrus libertatea. Dar mai importantă decât faptele a fost intuiția subiacentă: el nu a descris doar ce fac dictatorii odată ajunși la p**ere, ci a explicat ce se întâmplă în mintea oamenilor înainte ca acea p**ere să prindă rădăcini.
A scris unul dintre cele mai tulburătoare citate ale secolului:
„Subiectul ideal al regimului totalitar nu este nazistul convins, nici comunistul devotat, ci individul pentru care distincția dintre fapt și ficțiune, dintre adevărat și fals, nu mai există.”
Nu fanaticul.
Nu militantul.
Ci cel epuizat. Cel copleșit. Cel care a renunțat la înțelegere.
Cel care spune: „Cine mai știe ce este adevărat?”
Cel care se refugiază în „toată lumea minte”.
Cel care își oprește gândul din epuizare, nu din convingere.

Pentru Arendt, acolo moare libertatea.

Nu la prima lovitură de pușcă.

Ci la prima ridicare masivă și colectivă a umerilor.

Totalitarismul, scria ea, nu sosește întotdeauna cu cizme de marș și steaguri fluturate.

La început, este mai degrabă ca o ceață.

Îi obscurează. Îi derutează. Îi inundă pe oameni cu versiuni contradictorii, până când adevărul devine obositor, laborios și incomod de căutat. Nu are nevoie să crezi cu adevărat minciunile.

Are nevoie doar să încetezi să mai crezi ceva anume.

Când oamenii sunt amorțiți, cinici, obosiți să gândească, propaganda nici măcar nu trebuie să fie credibilă: trebuie doar să fie consecventă. Pentru că atunci când faptele nu mai contează, singurul lucru care rămâne este p**erea.

Hannah văzuse asta întâmplându-se chiar înaintea ochilor ei:

ziare care tipăresc minciuni evidente lângă fapte reale până când nimeni nu a mai putut face diferența;

oficiali spunând un lucru într-o zi și opusul în următoarea, până când urmărirea adevărului a devenit imposibilă;
cetățeni care se retrăgeau în viața lor privată, spunându-și „politica e o farsă” în timp ce democrația se îneca.
Până când tancurile au sosit efectiv, gândirea se oprise de mult.
Arendt a înțeles ceva ce astăzi, în era rețelelor sociale, a dezinformării, a deepfake-urilor și a fluxurilor toxice, ne preocupă profund: adevărul nu este distrus prin simpla înlocuire a lui cu o mare minciună.
Este sufocat prin îngrămădirea lui peste un munte de haos.
Regimurile totalitare nu mint doar:
mint tot timpul, contradictoriu, neîncetat, epuizant.
Creează un amestec derutant de adevăr și falsitate, aproape imposibil de verificat. Inundă spațiul public cu atât de multe informații încât oamenii devin paralizați.
Nu știi de unde să începi.
Și încetezi să mai încerci.
Scopul nu este să te convingă.
Ci să te epuizeze.
Pentru Arendt, adevărata Istănța nu începe cu sloganuri, ci cu ceva mai liniștit și mai dur:

continuă să gândești.

Nu repetă papagalistul a ceea ce spune „partea ta”.

Nu parcurge distrat știrile ca și cm totul ar fi la fel.

Nu ceda tentației de a spune „totul e la fel”.

Gândește-te cu adevărat. Oprește-te. Întreabă. Examinează. Cere dovezi.

Chiar și - și mai ales - despre lucrurile pe care deja le considerăm convenabile să le credem.

A scris o propoziție tăioasă:

„Cel mai radical revoluționar va deveni conservator a doua zi după revoluție”.

Înseamnă: în momentul în care încetezi să-ți pui la îndoială certitudinile, în momentul în care partea ta devine intangibilă, ai închis deja ușa libertății.

Totalitarismul nu are nevoie de entuziasmul tău.

Epuizarea ta este suficientă.

Hannah a văzut clar: cinismul total - „toți sunt la fel, toți mint, totul este manipulare” - nu este claritate.
Este predare.

Pentru că dacă totul este fals, nimic nu merită căutat.
Dacă toate sursele sunt la fel de proaste, nicio verificare nu are sens.

Dacă spui: „Adevărul nu există”, tocmai ai predat terenul celor care vor să-l folosească împotriva ta.

Exact asta își doresc cei care caută controlul:

să fii prea obosit ca să investighezi,
prea cinic ca să încerci,
prea amorțit ca să reacționezi.

Hannah Arendt a murit în 1975, cu mult înainte de rețelele de socializare, campaniile coordonate de dezinformare, algoritmii concepuți pentru a inflama și a diviza.

Dar de fiecare dată când vezi un val de știri contradictorii, un potop de versiuni opuse, o avalanșă de „fapte alternative”, umbra ei este acolo.

Arma pe care a întrezărit-o nu a fost cenzura totală, ci zgomotul total.

Nu tăcerea impusă, ci vacarmul care te epuizează.

Nu o singură minciună, ci o mie de narațiuni care se anulează reciproc.

Mesajul său rezonează în timp ca un șoc:

Nu renunța la capacitatea ta de a gândi.
Nu înceta să pui întrebări.
Nu te lăsa convins că „totul este la fel”.
Pune la îndoială chiar și gândul care îți este cel mai drag.

Ascultă cu adevărat pe cei care gândesc diferit.

Cere dovezi, nu doar emoții.

Verifică înainte de a împărtăși.

Protejează adevărul ca o flacără mică în mijlocul unei furtuni.

Pentru că atunci când încetăm să ne pese de ceea ce este adevărat, când adevărul devine opțional, relativ, „prea obositor”, libertatea nu ne este luată brusc.

Noi suntem cei care îl lăsăm să cadă.

Civilizația nu se prăbușește întotdeauna cu o bubuitură.

Uneori cade cu o umeri ridicată.

Astăzi ne aflăm într-un punct care seamănă în mod straniu cu ceea ce a văzut Hannah Arendt în anii 1930: adevăruri înecate de zgomot, cinismul răspândindu-se ca o febră, oameni epuizați alegând să nu mai gândească.

Dar avem ceva ce nu era acolo atunci: avertismentul său, clar, scris, lăsat ca moștenire.

Știm ce se întâmplă dacă încetăm să luptăm pentru adevăr.

Știm că totalitarismul începe cu mult înainte de tancuri.

Începe atunci când decidem că „nu merită să fie înțeles”.
Cea mai mare rezistență, cea la îndemâna tuturor, începe aici:
continuă să gândești.
continuă să pui întrebări.
continuă să-ți pese de ceea ce este real.
chiar și atunci când este obositor.
mai ales când este obositor.
Hannah Arendt a evadat odată din întuneric.
Apoi s-a întors să ne avertizeze.
Întrebarea este: suntem încă capabili să o ascultăm sau suntem deja prea epuizați ca să încercăm?

04/03/2025

Buna seara . Haideti sa vedem cm a luat nastere comuna Corbeanca si ce mai stim despre sate ei
In martie 1864 A I Cuza a promulgat Legea pentru comunele urbane și rurale. Prin legea comunală, satele și cătunele se grupau în comune rurale, mai multe comune formau o plasă, iar mai multe plăși formau un județ. Voi reda mai jos parțial doua din articolele legii în baza cărora localitățile Tamașu de sus, Tamașu Slătari, Corbeanca și Pociovalistea Hiotul ( În timp va căpăta numele de Mecheaua) s-au unit formând comuna rurală Corbeanca.
Articolul 5 Nep**endu o comună purta singura tote sarcinele ce 'i sânt impuse, va ave dreptul să se întrunească cu una, sau mai multe comune vecine, spre a forma numai o singura comuna în provinția acelor sarcini......
Articolul 6 Tote întrunirile și dezlipirile despre care se vorbesc în articolul de mai susu, nu se voru p**e efectua de câtu după urmatorele moduri: Consiliulu comunalu, despre care se va vorbi mai la vale, alu comunei care ar dori întrunirea sa cu o altă comună, sau dezlipirea uneia din părţile sale, va fi datoru a esamina prealabilu chestiunea, consultând și pe cei mai impuși dintre contribuabilii comunei. Asemene consultare se va face și de către Consiliile celor-l-alte comune interesate în chestiune. La casu de învoirea tuturor parților interesate, Consiliile comunale respective vor constata decisiunea luată prin unu procesu verbalu, care se va aduce la cunoștința Prefectului; Prefectul, în urma chibsuirei făcută cu Comitetul permanentu, va raporta Ministeriului de Interne, spre a se intări lucrarea prin ordonanție Domnescă
Respectând prevederile articolelor de mai sus locuitorii celor 4 localități s-au întrunit în data de 29 iunie 1864 și au hotărât să se unească într-o singura comună, comuna Corbeanca.
Data de 29 iunie 1864 este practic data de naștere a comunei Corbeanca care avea în compunere localitățile Tamașii de Sus, Tamașii Slătari(Zlătari), Corbeanca și Pociovaliștea Hiotul.
Fiecare comună trebuia să aibă o casă a comunei, numită Primărie. Comunele erau administrate de un consiliu comunal, ca organ deliberativ, şi de primar şi ajutorul de primar, ca organ executiv.

Primăria comunei Corbeanca în prezent

În baza Deciziei nr.16525 din 23 septembrie 1932 a Prefecturii Județului Ilfov comuna Corbeanca a fost împărțită în doua comune : Corbeanca și Tamași. În anul 1950, potrivit prevederilor Legii nr. 5/1950 comuna Tamași a devenit sat și a fost inclusă în comuna Corbeanca. Comuna ca structură administrativa cu personalitate juridică a rămas până în prezent.

3.1.4 Despre sat si cătun
Satul este o așezare rurală a cărei populație se ocupă în cea mai mare parte cu agricultura. Cătunele includ grupuri de așezări țărănești, cu un număr de locuitori mai mic decât al unui sat.
„În vorbirea țăranilor ca și în cea a celor mai vechi documente, cuvântul „sat" are înțelesuri mai multe decât în limba noastră cărturărească de, azi. Și anume : .satul cel vechi este un fenomen social complex, cuprinzând laolaltă o „populație", o „ vatră ,de sat", adică locul de așezare a gospodăriilor, și un „trup de moșie", adică locurile de muncă ale acestor oameni.”
Potrivit tipologiei elaborată de prof. Vintilă M. Mihăilescu satele sunt de următoarele tipuri: risipite (specifice spațiului montan), răsfirate (specifice zonelor de contact munte-subcarpați) și adunate sau concentrate (caracteristice zonele de câmpie, podiș și depresiunilor). Satele din comuna noastră sunt în prezent adunate și se întind de-a lungul unei șosele principale .
Inițial, la constituire, satele comunei noastre au fost răsfirate. Casele erau situate la depărtare una de cealaltă .”În satele dominant pastorale, ( tinerii căsătoriți) trăind potrivit regulilor devălmășiei absolute, aveau dreptul să desțelenească oriunde pe hotarul satului, tinerii căsătoriți preferau să-și construiască gospodăria ceva mai departe, pe izlaz, unde le venea mai la îndemână să-și crească vitele.Casele lor se resfirau deci, satele căpătând astfel un caracter „împrăștiat". Ici și colo, se formau mici "cătune" sau „crânguri", ....., cu case foarte depărtate între ele, despărțite prin largi zone de câmp liber, străbătute doar de poteci” . Voi prezenta în continuare o scurtă istorie a satelor și cătunelor (care în timp au devenit sate) de pe actualul teritoriu al comunei Corbeanca însoțită de comentarii referitoare la numele lor.
Satul Corbeanca Una dintre primele întrebări pe care mi le-am pus atunci când am început munca de cercetare pentru monografie a fost : De unde vine numele de Corbeanca??. Am citit două ipoteze: legenda potrivit căreia a existat unui cioban cu numele Corbeanu ( Pentru satul Corbeanca, locuitorii păstrează amintirea unui cioban, Corbeanu, care a coborât cu oile la câmpie și a găsit în aceste locuri pășuni bune pentru turmele lui) și ipoteza că numele localității vine de la corbii care se găseau în număr mare în zona. “Numele e posibil să vină de la pasărea semi răpitoare, omnivoră, din familia corvidelor, cu pene negre, lucioase, cioc și picioare p**ernice, cunoscută drept corb” (corbii comuni trăiesc de regula în zone împădurite, cu întinderi mari de terenuri deschise în apropiere). În opinia mea cele doua ipoteze sunt puțin credibile. În continuare încerc să vă prezint o altă ipoteză , bazată pe rezultatele cercetării documentare.
Din studiul hârților vechi ( Specht, Szatmari etc), al cărților și documentelor aflate în arhive (Bauer, divise catagrafii din secolul XVIII prezentate în această lucrare) am aflat că în arealul actualei localității Corbeanca în secolele XVIII-XIX s-a aflat localitatea ( satul) Pociovaliște situată pe moșia Pociovaliștea, străbătută de râul Pociovaliștea. Cercetarea mi-a fost îngreunată de faptul că din secolul XVII-lea în Țara Românească există și o altă localitate cu numele Pociovaliștea în județul Gorj, lângă actualul oraș Novaci. A trebuit să separ informațiile care se refereau la Pociovaliștea - Corbeanca de cele care vizau Pociovaliștea din Gorj. Documentele mi-au arătat că în timp moșia Pociovaliștea din Ilfov a suferit mai multe divizări. Noii proprietari pentru a avea forța de muncă necesară lucrului pe moșii au adus oameni din alte locuri care s-au constituit în sate pe părți de teren din fosta mare moșie Pociovaliștea, apărând astfel mai multe sate cu numele Pociovaliștea. Pentru a se face deosebire între sate acestora li s-a adăugat, de regula, pe lîngă numele Pociovaliștea numele proprietarului moșiei. Așa au apărut satele Pociovaliștea Slătineanului, Pociovaliștea Corbeanca, Pociovaliștea Popescu și Cornescu, Pociovaliștea Săftica.
Numele satului Pociovaliștea Corbeanca din Ilfov a suferit în timp un proces de tranziție ajungând Corbeanca iar râul Pociovaliștea care trece prin localitate, care a dat probabil numele moșiei și localității, a devenit (inexplicabil) Cociovaliștea. Localitatea Pociovaliștea din Gorj a rămas cu același nume și în prezent. Concluzia mea e că numele localității noastre vine de la numele Corbeanu ( soția sa era numită Corbeanca) proprietarului moșiei pentru o perioadă de timp. Moșia era partea a vechii moșii Pociovaliștea iar un timp îndelungat satul de pe moșie s-a numit Pociovaliștea Corbencii. Similar s-a întâmplat și cu Pociovaliștea Săftica care a devenit , în timp, Săftica. De altfel , istoricul CC Giurescu , arată că “Frecvente sunt cazurile când, în numele satului, se cuprinde si cel al proprietarului. Acest obicei se răspândește în veacul al XVIII; la începutul celui de al XIX-lea el este curent” . Până la 1820 găsim în documente doar numele de Pociovaliștea. În catagrafia de la 1820 găsim trecute pe moșia Pociovaliște doua sate : Pociovaliștea si Pociovaliștea Corbeanca iar ca stăpân al celei de a doua moșii o găsim pe vorniceasa Corbeanu . În catagrafia de la 1830 găsim trecute pe fosta moșie Pociovaliște nu mai puțin de 6 sate: Pociovaliștea Slătineanului, Pociovaliștea Corbeanca, Pociovaliștea Popescu și Cornescu, Pociovaliștea Păhărnicesei, Pociovaliștea Bărcănească, Vatra Poștii Pociovaliștea. Constatam că numele satelor au în conținut de multe ori, așa cm am mai arătat, numele proprietarului moșiei sau /și gradul boieresc al acestuia. Având în vedere informațiile din catagrafii și din Dicționarul geografic al județului Ilfov din 1892 apreciez că Satul Corbeanca de azi este cel mai probabil urmașul localității Pociovaliștea Corbeanca ( In Catagrafia de la 1820 proprietarii moșiei erau trecuți ca fiind: vorniceasa Corbeanu, stolnicul Ștefănică și Băneasa Elenca Ghica). Referitor la localizare , analizând poziția vechiului sat Pociovaliștea pe hărțile din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea , p**em constata că actualul sat Corbeanca se suprapune, cel puțin parțial, pe vatra fostului sat Pociovaliștea.

Schiță com. Corbeanca, Învățător D. Tomovici -1943

În opinia mea satul de azi își trage numele de la vorniceasa Corbeanu care a stăpânit o parte a marii moșii Pociovaliștea. Despre Vorniceasa Corbeanu am găsit următoarele informații „Maria Corbeanu este fiica lui Constantin Brăiloiu, vornic si vel clucer, fiu al marelui Ban Cornea Brăiloiu (cel care in timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu [1688-1714] “ia parte la toate marile acte din acele timpuri”). A fost căsătorită cu Constantin Corbeanu, vel pitar si sluger, ultimul supraviețuitor al unei vechi familii din Oltenia, ce “sunt Basarabi, înrudiți cu ramura domnitoare a lui Dan”, si “a cărei origina e aceeași cu Corvinii din Ungaria, care se despart ca ramura dintr-înșii.” Tatăl lui Constantin Corbeanu, Vintilă Corbeanu, vel paharnic si spătar, a fost printre boierii de frunte ai Țării Românești în secolul XVII în timpul domniei lui Șerban Cantacuzino (1678-1688). Constantin Corbeanu moare în anul 1743 [alte surse menționează ca a trecut in neființa in 1748], iar soția sa Maria se recăsătorește cu un negustor grec pe nume Zamfir din Trapezunt, care își ia numele de Corbeanu” . Așa cm am mai arătat satul Pociovaliștea a fost atestat documentar în 6 februarie 1580 printr-un hrisov al lui Mihnea al II-lea Turcitul domn al Țării Românești între septembrie 1577 și iulie 1583 și între aprilie 1585 și mai 1591(Și iar să-i fie mai sus zisului dregător al domniei mele , jupan Dragomir vornicul , satul Pociovaliștea tot, cu tot hotarul). În 1864 satul a fost inclus în comuna Corbeanca înființată prin voința locuitorilor manifestata în adunarea din 29 iunie. În anul 1932 satul a devenit reședința Comunei Corbeanca și a rămas reședința comunei până în zilele noastre .
Satul Oracul este consemnat ca Lorac în 1791 (Harta Specht ) și este trecut în Catagrafia de la 1831 ca Vatra Poștii Pociovaliștea. Despre sat se menționează în Dicționarul geografic al județului Ilfov din 1892 că este cunoscut și cu numele de Poșta Veche.
“În limba română prin cuvântul poștă se înțelege :
1. Administrațiunea si casa unde era instalat serviciu pentru prezentarea și distribuirea corespondentelor ;
2. Casa făcută din distanta în distanță și unde se găsea un număr de cai, pentru a înlocui pe cei ce aduceau pana acolo căruța poștei, care transporta curierii, călătorii și corespondentele;
3. Măsura de drum, echivalent cu 20 kilometri și care era distanța obișnuită între releurile poștale.”
Neîndoielnic, în sat a fost stație de poștă pe drumul vechi de poștă București - Ploiești. Argumente în acest sens sunt prezentate în această lucrare într-un capitol separat. Există ipoteza plauzibilă că numele de Oracul vine de la olac (poștă, cal de poștă). Noul drum al poștei care parcurgea traseul actualului DN1 a făcut ca această stație de poștă să își piardă importanța. “Deschiderea unei noi artere de comunicație mai la Est de vechiul drum de poștă, șoseaua Bucuresti-Brasov prin Ploiești, a redus importanta vechii stații de posta de la Pociovaliște și a desființat-o chiar cu numele” . Satul a fost inclus în urma reformei administrative din anul 1968 în satul Ostratu.
Satul Mechea ( Mechioaia ) care a fost inclus în satul Corbeanca (1968) este probabil urmașul satului Pociovaliște Păhărnicesei/ Pociovaliștea Hiotului. Aici sau în imediata apropiere a funcționat probabil Postăvăria înființată de Radu Slătineanu și tot aici a avut boierul Slătineanu conac. Este de subliniat că Radu Slătineanu a mai avut un conac în Săftica lângă biserica din sat pe care acesta a ctitorit-o. împreună cu soția Săftica. Acest conac a fost vândut prințului Șuțu care l-a transformat. In Catagrafia de la 1831 îl găsim pe Serdarul Costache Hiotul ca fiind proprietar de moșie. In Dicționarul geografic al județului Ilfov din 1892 satul Mecheaua are trecut în paranteză și numele de Hiotul . Istoricul C. Șerban scrie , referindu-se la numele de Hiotul purtat un timp de satul Mecheaua . „Numele acesta nu este străin de întreprinderea manufacturieră de la Pociovaliște. Se știe ca unul din epistații manufacturii a fost Chiriac Arbut din Chios sau Hio. In vorbirea populară este posibil ca numele unui personaj, legat de o regiune sau așezare, să desemneze cu timpul așezarea respectivă” . Același istoric înaintează o ipoteză interesanta referitoare la numele de Mecheaua. Numele satului Mecheaua poate fi rezultat de schilodirea, în vorbirea populara a cuvantului Mengheneaua în Me[n]ghe[n]leaua și apoi în Mecheaua. “Mengheneaua, cuvânt tehnic, de origine turcă rar întâlnit în vorbirea populara, dar mai des in documentele de cancelarie, în legătură cu întreprinderile manufacturiere, are sensul de utilaj, de instrument. Este deci normal ca acest cuvânt de menghinea să se fi transformat în me-Cheaua și să desemneze la început locul unde se afla asemenea utilaj în întreprinderea respectivă”. Satul a fost inclus în urma reformei administrative din 1968 în satul Corbeanca. Pociovaliștea Hoitul este unul din cele 4 satele care au constituit comuna Corbeanca după apariția Legii comunelor rurale în 1864. Analizând istoria acestui sat p**em concluziona ca și el este situat pe vechea vatră a satului Pociovaliștea sau în imediata apropiere. Atunci când vorbim de vechiul sat Pociovaliștea trebuie să avem în vedere că acesta era un sat risipit cu case situate la depărtare una de cealaltă legate între ele prin poteci. Locul acelui sat este greu de stabilit cu exactitate.
Satul Ostratu apare pentru prima data în documente în catagrafia din anul 1831 avându-l ca proprietar de moșie pe stolnicul Dumitrache Sameșul. În situația întocmită de administrația rusă în 1833 prezentată de I.C. Filitti în lucrarea Arenda moșiilor in Muntenia la 1831 și 1833 populația Munteniei la 1857 constatăm ca moșia Pociovaliștea Ostratu este scrisa ca Pociovaliștea ot Stratu . Particula ot care potrivit Dicționarului etimologic însemna De la, din, de , vine din limba slavă (veche) din otu, a circulat în secolul XVI-XIX și este un învechit termen de cancelarie. Cuvântul Ostratu s-ar p**ea traduce de la (din) Stratu. Satul este menționat în lucrarea Dicționarul topograficu și statisticu alu Romaniei apărută în anul 1872 scrisă de Dimitrie Fundescu ca făcând parte din comuna Corbeanca. În perioada 1932-1950 a făcut parte din Comuna Tamași. În prezent este sat al comunei Corbeanca.
Satul Tamași apare pentru prima dată în actul de vânzare cumpărare prin care feciorii Nicăi spătar din Pociovaliște vând lui Mihu Negustor 50 de stânjeni moșie la Bucoveni ( Detalii despre acest act am prezentat în capitolul despre istoria zonei). Despre numele lui există o legenda consemnată pe situl Protoieriei Ilfov Nord : “pentru satul Tamași, locuitorii păstrează din generație în generație, prin viu grai, amintirea unui cioban, Tamaș, care probabil a coborât cu oile la câmpie și a găsit în aceste locuri pășuni bune si îndestulătoare pentru turmele lui” . Învățătorul Dumitru Patriciu scrie: „Bătrânul Stan Pavel , de 83 de ani la care am apelat , fiind cel mai vârstnic om din sat, ne spune că înaintașii lui , vorbeau de un oarecare moș Dincă Mâinea care le spusese că satul acesta își trage numele de la un cioban anume Tamaș sau Tămășescu care, coborând cu turma de oi de la munte s-ar fi stabilit într-o iarnă prin aceste părți. Cu timpul , pe lângă bordeiul ciobanului Tămășanu s-au mai strâns și alții veniți de pe aiurea căci stabilirea ciobanului pe aceste meleaguri era în timpul băjeniilor” . Posibilitatea ca numele satului să vină de la numele unui proprietar de moșie este întărită de consemnarea în lucrarea Dicționarul topograficu și statisticu alu Romaniei scrisă de Dimitrie Fundescu a localității Tamașul Tămășanului. Totodată în Catagrafia Județului Ilfov de la 1831 îl găsim ca proprietar al Moșiei Tamașu de sus pe Costache Tămășescu. În catagrafia de la 1830 apar trei sate ( cătune) cu numele de Tamași : Tamașii Orăscului ( proprietar moșie Vtori armaș Gheorghe Orescu) , Tamașu de sus ( proprietar moșie Mânăstirea Zlătari ), Tamașu de jos ( proprietar moșie Costache Tămășescu). Este de semnalat că Satul Tamași și cătunele din jurul său făceau parte în prima jumătate a secolului al XIX-lea din Plasa Gherghița de sus în timp ce satele care aparțin acum comunei Corbeanca făceau parte din Plasa Snagov. Numele cătunelor s-a schimbat de-a lungul timpului, în funcție de cine a fost proprietarul moșiei ( Tamașul Orăscului , Tamașii Zlătari, Tamasii Tămășanului ) sau în raport cu poziția geografică (Tamașii de Susu, Tamașii de Jos, ). Învățătorul Dumitru Patriciu ne mai prezintă o ipoteza referitoare la numele satului Tamași. “Cu ocazia unei convorbiri avute cu vrednicul învățător Constantin Popescu în prezent decedat (care a funcționat la Școala Tamași, între anii 1909-1916), Domnia sa mi-a spus că i s-a cerut în mod oficial să cerceteze istoricul satului și după multe investigații a ajuns la următoarele concluziuni: Numele satului vine de la un boier de prin părțile Ardealului numit Tamaș Orăscu , fapt care explică denumirea actuală de Tamași Orăscu, data părții de vest a satului. “Boierul Orăscu si-a adus pe moșie țigani pe care i-a așezat ca muncitori pe moșia lui. Acești țigani au fost împroprietăriți la 1864 și au rămas până azi prin aceste locuri formând Cătunul Tamași Orăscu. Al doilea cătun care formează satul Tamași se numește Tamași Zlătari. Populația acestui cătun care se află pe partea de est a satului o formează o specie de țigani numiți țigani de vatră. Aceștia au fost aduși aici ca muncitori pe moșia bisericii Zlătari din București care moșie se întindea în jurul bisericii din Tamași si înspre partea de sud a satului..... Tot Tamași Orăscu a mai adus pe moșia sa , ca muncitori,oameni din Județul Mehedinți care au format cătunul Tamași Săteni, așezat în mijlocul satului , între cele doua cătune ”. Satele Tamașiu de Sus si Tamași Slatari ( Zlatari) fac parte din cele 4 satele care au constituit comuna Corbeanca după apariția Legii comunelor rurale în 1964. Este de subliniat că deși comuna s-a numit Corbeanca la înființare primăria comunei a fost în satul Tamași care era satul de reședință.
Învățătorul Dumitru Patriciu descrie în 1943 satul Tamași astfel: “ Satul e format din trei părți ( catune care s-au impreunat complet formănd un singur sat) Spre apus se găsește Tamașii den Sus sau Tamasii Orăscu, în mijloc e Tamasi de jos sau Tamași Săteni și în partea de răsărit e Tamași Zlătari. Tamașii Orăscului e locuit în majoritate de țigani de laie gasindu-se în extremitatea de nord a acestui cătun un grup compact de români, gospodari înstăriți. Tamasi Sateni e cam în egală măsură de țigani și români. Aceștia din urmă alcătuiesc pătura de frunte a satului. Tamași Zlătari e alcătuit 1/3 țigani de vatră și 2/3 români. Satul Tamași e mai mult lung decăt lat, avănd o lungime de 1500 m și o lățime de circa 800 metri” . În anul 1932 satul Tamași s-a desprins de comuna Corbeanca formând până în 1950 o comuna separată împreună cu satele Ostratu și Oracul
În prezent satul Tamași este sat al comunei Corbeanca.
Planul satului Tamași întocmit de învățătorul D. Patriciu in anul 1942

Satul Sărindăreanca Numele Satului Sărindăreanca vine de la Mânăstirea Sărindar din București care a avut moșie în zonă. La catagrafia din 1833 gasim satul cu numele Țigania Sărindarului, si informația că aparținea Mânăstirii Sărindar.
Mânăstirea Sărindar , ctitorie a domnitorului Matei Basarab , domnul Țării Românești între 1632 și 1654, a funcționat pe locul în care se află în prezent Cercul Militar din București. Mânăstirea a fost demolată, ca urmare a degradării cauzate de cutremure, în anul 1893. Din 1968 satul Sărindăreanca a fost încorporat în satul Corbeanca.
Satul Petrești este menționat în Harta Szatmari la 1864 iar în lucrarea Indicele Comuneloru Romaniei după noua organisare a Legiei Comunale apărută în 1865 este nominalizat ca aparținând comunei Balotești și se consemnează ca având vechiul nume de Popești. Numele lui vine de la numele proprietarilor moșiei cei care au și ctitorit biserica din sat. Învățătoarea Diaconu Ecaterina scrie in Monografia Satului Petrești, fără a indica sursele de documentare: “Pământul pe care s-a format acest sat a fost proprietatea domnului Alecu Petrescu care a fost căsătorit cu Doamna Bălașa și au avut doi copii pe Constantin și Lica. Acest proprietar a început să dea pământ în dijmă celor ce voiau să muncească. Din recoltă lua boierul din zece părți una adică cel ce muncea lua nouă părți iar boierul una. Pentru că le dădea pământ în dijmă trebuia să lucreze la boier câte trei zile pe săptămână. În anul 1864 s-au făcut împroprietăriri și s-a dat pământ din această moșie tuturor celor ce au vrut să ia pământ. ....Când li s-a dat pământ pentru muncă , adică au fost împroprietăriți li s-a dat și loc de casă în capul locului. Atunci fiecare a căutat să-și facă casă pe proprietatea lui și astfel s-au înmulțit casele care până la împroprietărire erau numai câteva; astfel a luat ființă acest sat care s-a numit Petrești după numele marelui proprietar Alecu Petrescu”. Satul a aparținut până în anul 1932 de comuna Balotești. Din 1932 satul Petrești este sat al comunei Corbeanca.
Satul Cornești apare pe harta austriaca a colonelului Specht din 1790. Pe Harta rusă de la 1835 apare, așa cm am arătat, cu numele Corneasca. Se pare că satul a fost inclus în localitatea Săftica. Marele dicționar Geografic din 1898 nu-l mai consemnează și nici Legea 2 din 1968.
Despre transformarea numelui râului Pociovaliștea, care trece prin comuna, în Cociovaliștea nu am găsit informații. În Dicționarul geografic al județului Ilfov întocmit de Constantin Alessandrescu în 1892 și în monografiile învățătorilor întocmite în perioada anilor 1940 pe care le-am citat în lucrare numele apei este trecut ca Pociovaliștea. Presupun că transformarea numelui pârâului Pociovaliștea în Cociovaliștea se datorează unei erori de redactare intervenite la un moment dat, numele Cociovaliștea fiind ulterior preluat în toate lucrările.