31/07/2026
Conceptele precum „comunitate”, „participare, „democrație” și „reziliență”, continuă să fie folosite în discursurile și politicile culturale, însă adevărul este că și-au pierdut din relevanță, sunând acum pur retoric. Multe dintre acestea noțiuni încep să semene cu ceea ce Ulrich Beck numea „categorii-zombie”: cuvintele care continuă să circule în discursul public, dar care corespund din ce în ce mai puțin realităților pe care ar trebui să le descrie.
Despre acest fenomen și multe alte, s-a discutat în cadrul primei întâlniri a Rețelei Europene LOKAL, desfășurată la Świdnica, Polonia, în aprilie. Rețeaua a adunat instituții culturale locale, organizații comunitare europene, în principal din orașe mici și zone non-metropolitane. Rezultatul acestei întâlniri este un raport narativ, care este o reflecție asupra schimbării rolului organizațiilor culturale locale și a condițiilor sociale în care funcționează. Mai jos vă prezentăm traducerea realizată de echipa ONDC și scurt rezumat al acestuia.
Ce rol joacă astăzi instituțiile culturale?
🔲 Munca în cultură depășește producerea de evenimente. Mai multe organizații culturale au semnalat că modelul existent – concentrat în principal pe organizarea de evenimente și producerea de programe – devine tot mai incapabil să răspundă realităților, mai mult ca atât duce la un burn-out constant al actorilor culturali.
Modelul actual de funcționare al multor instituții culturale pare să-și atingă limitele.
🔲 Organizațiile culturale își asumă din ce în ce mai des roluri asociate educației, sprijinului social sau implicării civice. Ele sunt adesea printre puținele spații publice accesibile în care oamenii se mai pot întâlni unii cu alții.
În același timp, acestea deseori funcționează în condiții de lipsuri cronice, fără suficient timp, resurse și siguranță organizațională.
🔲 Practicile artistice au fost prezentate ca o modalitate de a activa relațiile interumane, prin gest, prezență, experiență împărtășită și lucrul cu spațiul. Accentul nu a fost pus doar pe rezultatele artistice, ci și pe ceea ce se poate naște între oameni.
🔲 În comparație cu organizarea evenimentelor sau munca performativă, este mult mai dificil să demonstrezi importanța întâlnirilor regulate, a muncii de analiză, cercetare, creare, a construirii încrederii sau pur și simplu a prezenței în viața de zi cu zi a locuitorilor.
Susținerea relațiilor: munca invizibilă a culturii
🔲 Schimbarea către o perspectivă relațională mută atenția de la evenimente la relații, de la proiecte la procese și de la programare la prezență. Accesul la resurse nu înseamnă doar finanțare, ci și timp, stabilitate și infrastructura necesară unei munci sociale de durată.
🔲 Organizațiilor culturale li se cere din ce în ce mai mult să îndeplinească și roluri sociale și educaționale: să întărească legăturile sociale și să creeze spații pentru dialog, să informeze, în timp ce ele funcționează în condiții de lipsuri cronice, fără suficient timp, resurse și siguranță organizațională.
🔲 Sistemele de sprijin pentru cultură sunt mult mai bine pregătite pentru evenimente, rezultate și indicatori de participare decât procese sociale de lungă durată. Construirea parteneriatelor, menținerea relațiilor și prezența constantă în comunitate rămân adesea invizibile, fără să fie răsplătite.
Conferința nu a oferit un răspuns la întrebarea Cum ar trebui să fie o instituție culturală contemporană. Cu toate acestea, a arătat clar că, astăzi, numeroase organizații încearcă să își orienteze activitatea către forme de implicare socială pe termen lung. În pofida lipsei continue a unor instrumente și modele stabile care să susțină acest tip de muncă, în cadrul întâlnirii a fost evident că această schimbare este deja în desfășurare – adesea pornind de la nivel local, în mod intuitiv și fără modele prestabilite de acțiune.
Despre procesele participative și limitele acestora
Deși participarea a rămas, de ani de zile, unul dintre conceptele centrale ale politicilor culturale europene, conferința a evidențiat un sentiment tot mai accentuat de epuizare față de acest vocabular. Numeroase discuții au pus sub semnul întrebării dacă invitarea comunității să co-creeze activități înseamnă cu adevărat împărțirea puterii de decizie sau dacă participarea doar face din strategia de comunicare, decât să reprezinte o asumare autentică și împărtășită a responsabilității împreună cu comunitatea.
🔲 Întrebarea privind participarea a condus și la reflecții mai ample asupra limitelor deschiderii instituționale. Pe măsură ce relaționalitatea presupune tot mai mult deschiderea către perspective diferite, tensiunile legate de control devin tot mai vizibile: relaționalitatea funcționează atât timp cât nu pune sub semnul întrebării modurile de funcționare, nu generează conflicte de valori și nu perturbă controlul asupra discuțiilor. În practică, acest lucru înseamnă că instituțiile culturale trebuie să decidă nu doar pe cine doresc să invite în procesul de colaborare, ci și în ce măsură sunt dispuse să își lase propriile structuri și metode de lucru să se schimbe.
Spre o nouă politică culturală locală. Concluzii.
🔲 Cultura nu mai poate fi înțeleasă doar ca producătoare de evenimente. Ea devine tot mai mult parte a unei infrastructuri sociale mai largi, care susține condițiile de bază ale coexistenței.
Raportul identifică câteva priorități pentru viitoarele politici culturale:
- noi indicatori capabili să recunoască încrederea, prezența și colaborarea pe termen lung.
- mecanisme de finanțare mai flexibile, inclusiv microgranturi și sprijin între proiecte, granturi instituționale.
- În inițiativele prezentate, predictibilitatea și continuitatea au fost considerate mai importante decât inovația sau posibilitatea de extindere.
- Multe dintre practicile prezentate au fost în mod deliberat obișnuite. Scopul lor nu era organizarea unor evenimente spectaculoase, ci reconstruirea condițiilor de bază care fac posibilă participarea și prezența: program constant, spații familiare, lucru pe termen lung cu anumite grupuri și locuri deschise tuturor.
- Susținerea activității pe termen lung depinde de încetinirea ritmului instituțional al muncii. Răbdarea, dezvoltarea treptată și acceptarea faptului că rezultatele nu apar imediat devin din ce în ce mai importante.
🔲 Concluzia finală a raportului depășește discuția despre managementul sau finanțarea culturii. Cea mai mare forță a culturii constă în capacitatea de a crea locuri și experiențe, care permit oamenilor să rămână conectați chiar și atunci când limbajul comun și experiențele împărtășite devin tot mai greu de găsit.
Întâlnirea a fost organizată de European Cultural Foundation, Agenția Federală pentru Educație Civică, Fundația Culturală Federală a Germaniei, Centrul Național pentru Cultură din Polonia și Centrul Cultural Świdnica, în cadrul programului LOKAL – Programme for Culture and Engagement.
